Fiecare oraș este unic. Fiecare oraș are propria istorie, propriile
povești, propria cultură și propriul prezent. Însă un oraș, fie el și Parisul
anului 2013, nu este întotdeauna același pentru toată lumea. Orice oraș poate
avea mai multe valențe, în funcție de oamenii care se plimbă pe străzile sale. Așa
cum „beauty is in the eye of the beholder” (în traducere, „frumusețea este în
ochiul privitorului”, este subiectivă), fiecare loc este în inima și mintea
călătorului.
Pentru mine, Parisul are propriile coordonate, legate de experiențe
personale.
1991. Clasa a doua. Încep să învăţ limba franceză. Mi se pare cea mai
frumoasă limbă străină, melodioasă, caldă, încărcată de istorie. Asimilez cu
bucurie fiecare nou cuvânt, fiecare nouă expresie şi îmi doresc să comunic cu
cineva în franceză.
1993. Clasa a treia. Primesc „cadou” o prietenă prin corespondenţă:
profesoara de franceză ne întrebase cine doreşte să corespondeze cu copii
francezi, câţiva dintre noi ne-am dat adresele şi, în scurt timp, cu mare
bucurie și emoție, am găsit în cutia poştală o scrisoare de la Elia.
1993-2000. Timp de câţiva ani, mai des sau mai rar, ne trimitem scrisori,
poze, ne împărtăşim hobby-uri şi ne povestim ce am mai făcut. Creştem,
ne schimbăm, ne mai îndepărtăm dar, cu toate astea, păstrăm legătura.
2000. Mi se iveşte ocazia de a călători cu profesoara de franceză şi cu
nişte colegi în Franţa, într-un schimb de experienţă. Este prima mea ieşire din
ţară şi rămâne, categoric, una memorabilă. Vizităm Veneţia, Monaco, Bordeaux,
Arcachon, Duna lui Pilat (cea mai înaltă dună de nisip din Europa – 117 m), Versailles,
Castelul Chambord, Paris.
Primul contact cu Parisul, primul şoc: puzderie de negri şi arabi care se
revarsă pe străzi, care vând prin magazine, care te momesc cu turnuri Eiffel în
miniatură şi albume de cărţi poştale. Ne plimbăm pe bulevarde și străduțe deopotrivă,
îmi exersez franceza „acostând” persoane pentru a cere indicaţii
turistice; vizităm cartierul Montmartre (unde primesc o caricatură, din partea
unui artist stradal), urcăm zeci de trepte până la Bazilica Sacre Coeur şi luăm
cu asalt Turnul Eiffel.
Elia locuieşte deja în Paris (după ce, în ultimii ani, schimbase câteva
oraşe), aşa că o sun şi stabilim o întâlnire în faţa Catedralei Notre Dame. Mă
aşteaptă împreună cu părinţii şi cu fratele Florian, facem schimb de cadouri
(eu primesc o brăţară superbă, argintie cu pietricele aplicate, un set de
brăţări din mărgeluțe roşii şi portocalii şi 2 agrafe de păr în forma de
libelule), vizităm împreună catedrala şi pornim la plimbare prin oraş, spre
Jardins des Tuileries şi Muzeul Luvru. Povestim vrute şi nevrute, când se dezlănţuie
o ploaie neprevăzută, care ne surprinde fără umbrelă. Şi atunci să ne vedeţi pe
noi plimbându-ne prin ploaie, în timp ce mâncăm înghețată cumpărată la o tonetă
din Jardin des Tuileries. Puțin ne mai lipsește să începem să dansăm. Dar cum Singing (and dacing) in the rain ține de
altă poveste, mă gândesc că este mai potrivit să trăiesc La vie en rose, vorba cântecului, așa că împrumut ochelarii de soare roz ai Eliei și,
brusc, totul devine feeric.
De la feerie la realitate nu este însă decât un pas. Pe parcursul plimbării
noastre, remarc un domn care face constant poze în preajma noastră. Îl văd o dată,
îl văd de două ori, categoric avem un stalker J Nu-i spun nimic Eliei, mi s-o fi părând, dar
povestea se repetă. Desigur, ne urmăreşte… Încep să-mi fac probleme. Amuzată, mai târziu
descopăr că, de fapt, domnul în cauză nu este nimeni altul decât tatăl Eliei.
Timpul nostru împreună se apropie de sfârșit, iar eu trebuie să mă
întâlnesc cu grupul pentru a pleca la hotel. Pupici, îmbrăţişări, rămas bun;
gata, acesta a fost Parisul meu în anul de grație 2000. Peste puţin timp
primesc în cutia poştală un plic cu pozele făcute de tatăl Eliei la întâlnirea
noastră.
2010. Se împlineşte un deceniu de la excursia mea pariziană. Mă cuprinde
nostalgia. Farmecul Parisului, amplificat de melodiile lui Joe Dassin, Edith
Piaf, Charles Aznavour, interpreţi al căror fan devenisem între timp, mă face
să visez la o revedere. Dar sunt atâtea alte destinaţii turistice care ar
merita bifate pentru prima dată. În plus, sper la un context potrivit. Aşa că…
mai aştept.
2012. Vizionez filmul Midnight in
Paris, regizat de Woody Allen. La prima vedere, un film uşurel, genul de
film american care mie îmi displace. Doar că acesta nu este clasicul film
american, de vreme ce povestea se întâmplă la Paris. Să vedem, deci: Sena,
grădini superbe cu copaci toaletaţi geometric, muzee, cartierul Montmartre, un
scriitor nostalgic, atras de Parisul anilor de început de secol:
„Îţi poţi imagina cât de minunat arăta acest oraş
în ploaie?
Imaginează-ţi oraşul în anii '20.
Paris în anii '20, ploaia, artiştii şi
scriitorii.”
Şi, într-o seară târzie, atunci când gongul bate miezul nopţii, pierdut pe
străduţele pustii şi fermecătoare din Montmartre, personajul nostru este
transpus în trecut. I se dezvăluie astfel La
belle epoque parisienne, un timp şi un spaţiu populate de personalităţi ale
culturii şi artei precum Dali, Hemingway, Cole Porter, Picasso, Scott Fitzgerald. Firul poveştii
împleteşte de aici încolo trecut şi prezent, vis şi realitate, până când
personajul principal îşi găseşte propriul drum.
După un astfel de film, cum să nu-ţi doreşti să retrăieşti atmosfera
pariziană, fie el Parisul din amintirile şi nostalgiile tale sau din
proiecţiile unui regizor american ori Parisul real, contemporan?
2013. Printr-un minunat concurs de întâmplări, mi se oferă ocazia de a
revedea Parisul. Finalmente! Înarmată cu cel mai practic ghid turistic, cu zeci
de pagini citite şi răscitite despre Paris, cu hârtii imprimate şi notiţe bine
documentate, aştept ziua cea mare. Paris, j’arrive!
Au urmat 2 zile de vis, în care am descoperit Parisul real, dar împletit,
în manieră personală, cu zeci de fire desprinse din trecut şi proiecţii
imaginare. De altfel, nu poţi trăi Parisul contemporan fără a trăi la fiecare
pas Parisul atât de încărcat de istorie. Fiecare clădire, fiecare străduţă,
fiecare din zecile de poduri peste Sena poartă în ele bucăţi de istorie,
degajând un romantism aparte.
Parisul real este unul cosmopolit, aglomerat, murdar. Însă atunci când eşti
un turist venit de departe cu planuri, visuri şi mult entuziasm, nimic din
toate acestea nu te mai poate dezamăgi. Te laşi pur şi simplu cucerit, dus de
val, purtat pe străzi şi bulevarde, prin biserici, magazine, cafenele şi
parcuri.
Mă întreb cum este să locuieşti într-o metropolă care este în permanenţă
asediată, cotropită de turişti veniţi cu hoardele şi cum simţi tu, ca parizian,
oraşul. Te mai încântă, îl mai savurezi sau devii plictisit de el şi îţi
doreşti un oraş mai liniştit? Cred că mi-ar plăcea să fac acest test al
Parisului, într-o bună zi.
