„Joia la Darvas” - sau farmecul serilor de joi într-un ambient de poveste

 

Serile de joi în grădina Casei Darvas la Roche sunt o delectare pentru orădenii iubitori de artă, discuții pe teme interesante și petrecerea unei seri într-o companie plăcută, într-o atmosferă ca odinioară.

Evenimentele din seria „Joia la Darvas” au fost lansate anul trecut, în plină pandemie, când prilejurile de socializare erau rare și lumea le ducea dorul, și sunt organizate în parteneriat cu Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice – Oradea Heritage. Temele sunt diverse, inedite și interesante, precum călătorii, arhitectură, seri muzicale, prezentarea unor inițiative locale etc. De la început, au fost bine primite și îndrăgite de orădeni, devenind deja o tradiție, iar de atunci verile orădene au căpătat un farmec aparte.

 

Joia ne poartă pașii pe malul Crișului. De aici, din strada Libertății, pătrundem într-o grădină cochetă, cu flori de sezon, în mijlocul căreia tronează, din primăvara acestui an, o mașinuță de epocă Volkswagen Beetle transformată în jardinieră. Precum în romanul Grădina secretă, scris de Frances Hodgson Burnett și având două ecranizări, grădina Darvas reprezintă un spațiu unde firescul se împletește cu magicul. Aici, uităm de lumea dezlănțuită, lăsăm deoparte grijile și ne bucurăm de momentele și experiențele frumoase.

 

Săptămâna aceasta am avut parte de 2 evenimente deosebite. Joi am avut întâlnire cu cei mai în vogă influenceri de travel – Călător în bascheți: Laura Vereha și Sebastian Secan, care ne-au împărtășit povestea lor, ne-au relatat despre călătoriile lor prin lume, cu peripețiile aferente, ne-au făcut recomandări de destinații și mai ales au promovat România – destinația lor de suflet.

Vineri am pătruns în atmosfera italiană veche, în cadrul serii romantice cu muzică italiană - concertul ''Innamorato di te'', susținut de baritonul Florin Estefan și tenorul Eusebiu Huțan, alături de alți muzicieni. Am reascultat cu drag melodii precum Vivo per lei, Volare (Nel blu di pinto di blu), Il mondo, Caruso, I found my love in Portofino etc.

 

Vara este în toi. Haideți și voi la Darvas! Joi!

Intrarea este liberă.

 

 

 

 

 

Pânza de păianjen – prilej de amintiri

Am început lectura cu teamă... Era o carte pe care trebuia să o citesc în adolescență. Era o carte pe care o văzusem de atâtea ori în biblioteca părinților, în special în zilele lungi ale vacanțelor de vară, când una dintre activitățile mele preferate era să mă tolănesc în fotoliul din sufragerie și să cercetez cu ochi curioși și spirit nerăbdător cotoarele cărților expuse în spatele vitrinelor mari.

De acolo, din acele rafturi magice, înțesate de comori, extrăgeam pe rând – uneori după o cercetare minuțioasă, alteori dintr-o grabă neînțeleasă – câte o carte, atrasă fiind de titlu, de scriitor ori de copertă... Uneori așteptările îmi erau satisfăcute, alteori îmi erau depășite peste măsură, iar alteori (rareori) îmi erau înșelate.

Majoritatea lecturilor obligatorii și facultative din timpul anilor de școală își aveau sursa acolo, chiar sub nasul meu. Eram o abonată a bibliotecilor, însă, în acele zile de foc când toata suflarea liceană alerga după următoarea carte din lectura obligatorie a clasei și făcea eforturi disperate să găsească acea carte musai a fi citită, eu îmi găseam obiectul mult dorit pe rafturile dragii biblioteci părintești. De cele mai multe ori, eram o răsfățată, în privința aceasta :)

Dar cel mai dragă îmi era biblioteca în vacanțe, când o puteam adulmeca în voie.  Vacanță după vacanță, ea era sursa mea de hrana spirituală, îmi umplea zilele și uneori și serile târzii/nopțile... pentru că eram și sunt o devoratoare de cărți.

Există cititori și cititori. Unii își acordă timp pentru a gusta o carte filă cu filă, a o cerceta și tatona cu pas mărunt, zi după zi; alții aleargă prin ea, oprindu-se în răstimpuri să-și odihnească ochii pe câte un fragment, înainte de a o lua din loc, la fel de tumultuos, spre finalul ei... Alții sunt înrobiți de curiozitate și trag cu ochiul spre final, pentru a afla cum se termină și, eventual, dacă merită să-și piardă timpul orele și zilele cu lectura ei.

Iar alții... alții vor să savureze totul – fiecare nuanță, fiecare aromă – dar dintr-o singură luuungă sorbire. Aceasta din urmă sunt eu. Când îmi cade în mână o carte și încep s-o citesc, mă „fură” într-atât încât îmi este imposibil să o abandonez. Îmi este imposibil să mă desprind din paginile ei și să mă întorc la ea abia după o vreme, când îmi găsesc timp.

Așa că romanele adolescenței mele și mai apoi ale maturității au fost toate citite pe nerăsuflate, dintr-un foc… ore-n șir, de dimineața până noaptea, în cel mai rău caz și a doua sau a treia zi (prea multe sute de pagini, uneori, pentru o singură zi :))) erau absorbite de vârtejul lecturii.

Și astfel, carte după carte, biblioteca ajungea să fie cucerită și să-și dezvăluie misterele. Nu aveam pretenția s-o cuceresc în totalitate, prea era doldora de comori (unele vizibile, altele ascunse) și timpul prea era limitat. S-au succedat vacanțe, semestre, anotimpuri, ani, facultăți și ea a rămas necucerită, ca o strălucitoare cetate asediată, însă abandonată treptat în favoarea altor cuceriri, a altor cetăți mai moderne, mai noi, mai actuale... tot mai multe altele.

Cărți noi apăreau în librării, frumos colorate, cu pagini imaculate, cu scrieri meșteșugite și povești nebănuite... Internetul era și el plin de tentații… cărți, filme, site-uri… 

Un 2016 grăbit și sosit parcă prea repede m-a găsit în fața vitrinelor uitate și în fața ei: a cărții colorate care urma să fie prima lectură a noului an. O lectură care, așa cum spuneam la început, se cerea citită în liceu...dar care pe nesimțite a reușit să se furișeze atunci și să-mi scape... poate că abia acum era momentul ei. Și momentul meu să o întâlnesc... se spune că nimic nu este întâmplător, nu-i așa?

Și, cu toate astea, a venit apoi un an nou care a adus un suflu și interes nou. Așa că iată-mă din nou în fața acelorași vitrine, măturând cu privirea romanele îngălbenite de vreme, care mă așteptau cuminți, demne și oarecum sfioase... ca o tușică bătrână ce-și așteaptă nepoții, să le povestească din tinerețile ei.

Bine te-am regăsit, tu, prima carte dragă a noului meu an! ;)

Sălaj – Grădina Raiului

Ce frumoase locuri avem! Și nici măcar nu le cunoaștem ori nu suntem conștienți de comorile ascunse pe meleagurile noastre. Adesea plecăm departe în lume, să-i descoperim minunățiile vizitate și pozate de milioane de turiști ca noi. Colindăm locurile cucerite și răscucerite de hoardele de turiști, acele locuri pe care demult a fost pusă pecetea de „obiectiv turistic”, ocupant al locului „X” în topul Y… Paris, Londra, Veneția, Roma, Barcelona; iar dacă suntem norocoși și „la pungă groși” – cum se spune, putem adăuga în colecția destinațiilor turistice și New York, Rio de Janeiro, Hong Kong, Dubai sau alte locuri exotice.

Și, în goana după locuri care mai de care mai frumoase, de unde să ne întoarcem cu stickul doldora de poze, uităm să explorăm cei 238.391 km pătrați ce formează suprafața României și să (re)găsim comorile care sunt atât de aproape de noi...

Recunosc, fac parte din acea categorie de oameni care au călătorit mai mult în afara țării decât în interiorul ei – mai ales în ultimul timp. Pentru că așa au fost ocaziile, circumstanțele, dorințele etc. Și, în adâncul sufletului, simt că mi-am nedreptățit țara, pentru că pe ea am considerat-o mereu „la îndemână”, aproape cunoscută și neofertant de familiară. Locurile mai importante le bifasem deja, iar alte comori nu eram suficient de dornică să caut.

România este a noastră și, ca orice bun „al nostru”, este greu a concura cu locurile necunoscute și îndepărtate, care ne atrag ca un magnet. Însă, asemeni unui părinte care și-a crescut cu iubire și încredere copiii (care acum sunt mari și la casele lor), ne așteaptă să-i călcăm (din nou) pragul, să-i dăm binețe, să întrebăm de sănătate... și să poposim măcar puțin în căminul primitor. Măcar atât cât să ne reîncărcăm bateriile și să ne reconectăm cu acel „acasă” care mereu înseamnă cald, bine și frumos. Acel „acasă” care ne insuflă dor, duioșie, alinare, regăsire, farmec, copilărie.

Precum un părinte este draga noastră țară și, precum un părinte, ne așteaptă s-o revedem și s-o (re)descoperim.

Sâmbătă am pășit pentru prima dată în Sălaj, județul nostru vecin, cuibărit bine deasupra Clujului și asemănător la grai. În periplele anterioare reușisem parcă strategic – și totuși involuntar – să-l ocolesc, ajungând și-n Satu Mare, și-n Maramureș, și-n Bistrița, și-n Cluj.

Și iată că acum, în uruitul de motor al autocarului, care toarce cuminte și obosit ca un pisoi bătrân, mă îndrept spre Grădina Botanică din Jibou. O splendoare de grădină, din câte auzisem de la norocoșii care anterior îi călcaseră pragul. Pentru mine, etalonul de grădină botanică era cea din Cluj-Napoca. Și-mi era greu să-mi imaginez una mai frumoasă decât aceea.

Până să ajungem însă la Jibou, am avut parte de prima surpriză a excursiei: un popas de câteva ore în Grădina Zmeilor. Era prima dată când auzeam de un astfel de loc și, curioasă și conștiincioasă cum sunt, am căutat repede pe google poze și informații.

„Aria naturală protejată se află în partea central-estică a județului Sălaj, la 10 km. distanță față de orașul Jibou, în bazinul Almașului, pe teritoriul vestic al satului Gâlgău Almașului, în imediata apropiere a drumului național DN1H care leagă municipiul Zalău de Jibou.

Rezervația naturală Grădina Zmeilor a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate) și se întinde pe o suprafață de 3 hectare.

Arealul „Grădina Zmeilor” prezintă o zonă naturală (din Podișul Someșan, subunitate geomorfologică a Depresiunii colinare transilvane), ce cuprinde un ansamblu neregulat de stânci (Fata Cătanii, Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării, Căpitanul, Acul Cleopatrei, Soldații, Eva, Dorobanțul, Degețelul, Sfinxul), cu forme bizare (turnuri, ciuperci, ace, abrupturi stâncoase), dispuse la baza dealului „Dumbrava”.

Formațiunile geologice (atribuite perioadei holocenului) alcătuite din gresii (de culoare cenușiu-gălbuie) cu intercalații de microconglomerate, s-au format prin acțiunile repetate ale aerului (îngheț-dezgheț, vânt, temperatură), apei (spălare, șiroire) și a proceselor gravitaționale (prăbușiri, surpări) desfășurate de-a lungul timpului.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gr%C4%83dina_Zmeilor

Informații științifice interesante, dar lipsite de viață. Curiozitatea mea sporea pe măsură ce ne apropiam. Nume precum Fata Cătanii, Zmeul și Zmeoaica, Călugării, Căpitanul, Acul Cleopatrei deschideau ușile unor povești și basme nescrise.

Odată ajunși acolo, am pășit pe un tărâm sălăjan legendar, cu stânci parcă luate din alt peisaj și înfipte în mod curios pe terenul plan. Un plai populat de zmei și fete, cucerit de soldați și sfințit de călugări. Panorama care ni se deschidea în fața ochilor de pe înălțimea considerabilă a unor stânci împădurite concura în frumusețe cu Meteorele grecești. Vedeam în toată splendoarea pâlcuri de Meteore în miniatură, cu aspecte ciudate. Era un tărâm magic, despre a cărui existență nici măcar nu aflasem până atunci!

După un traseu destul de ușor prin pădure, coborârea a devenit mai dificilă, însă, grație brațelor salvatoare ale ghidului nostru (trecut de prima tinerețe), am ajuns în siguranță la baza stâncilor. Unele formațiuni erau pietroase, altele calcaroase/nisipoase; unele puteau fi escaladate, iar printre altele te puteai strecura (dacă nu depășeai o anumită lățime).

Flora și fauna erau variate, iar natura era în plin proces de pictare cu nuanțe de primăvară. Zeci de șopârle verzui stăteau tolănite la soare și fugeau la adăpost de îndată ce te apropiai prea mult de ele. Fluturi galbeni dansau în zbor și poposeau deasupra cupelor cu nectar ale păpădiilor și ale altor flori de câmp. Soarele învăluia cu iubire și căldură totul, iar vântul îți mângâia pielea proaspăt dezgolită după iarna trecută.

În plânsul îndepărtat al mieilor răsfirați pe dealurile înconjurătoare, am părăsit acest tărâm de basm și ne-am îndreptat spre destinația principală a călătoriei: Grădina Botanică Vasile Fati din Jibou.

Situată pe un deal deasupra râului Someș, ea îmbină elemente extrem de variate, fiind mai degrabă o grădină zoo-botanică: alături de superbele lalele care deja explodaseră în culori vesele, umplând spațiile verzi, aici se găsesc și pești, păsări, animale precum cerbul, căpriorul și mistrețul. Un loc plin de farmec, de verde și culori aprinse, format din sere, grădini japoneze, „muntele Fuji”, parc dendrologic, lac de acumulare, sector ornamental, castelul Wesselenyi ș.a.m.d.

Un aspect care m-a impresionat a fost promovarea lecturii într-o modalitate inedită, prin îmbinarea grădină botanică - bibliotecă: există o sală tapetată cu cărți și presărată cu mesaje care încurajează lectura. De asemenea, afișul este grăitor: „Dacă ai o grădină botanică și o bibliotecă, ai tot ce îți trebuie!” (Cicero)

Cele câteva ore petrecute în acest paradis terestru s-au scurs cu repeziciune, iar sentimentele și emoțiile care mi-au rămas impregnate în suflet sunt inefabile.

Vă las să descoperiți mai multe pe site-ul Grădinii Botanice:

http://gradina-botanica-jibou.ro/ro/harta/html/harta.html

Ca o concluzie a acestei călătorii, după ce am vizitat Grădina Zmeilor și Grădina Botanică, am rămas cu un gând: Sălajul este Grădina Raiului!

Citate de(spre) primăvară

1.    "Primăvara este atunci când îți vine să fluieri, chiar dacă ai pantofii plini cu apă."

- Doug Larson

2.   "Până nu vine iarna, primăvară nu se face."

- Tudor Vladimirescu

3.   "Pe cap am iarna, dar în suflet am primăvara eternă."

- Victor Hugo

4.    "Anotimpurile reprezintă ceea ce ar trebui să fie o simfonie: patru mișcări perfecte în armonie una cu cealaltă."

- Arthur Rubenstein

5.    "Dacă nu am avea iarnă, primăvara nu ar mai fi atât de plăcută; dacă nu am simți uneori gustul necazurilor, prosperitatea nu ar mai fi atât de binevenită."
- Anne Bradstreet

6.    "Nicio iarnă nu durează o veșnicie; niciunei primăveri nu îi sare rândul."
- Hal Borland

7.    "Primăvara ne arată ce poate face Dumnezeu dintr-o lume murdară și anostă."
- Virgil A. Kraft

8.    "Un optimist este personificarea umană a primăverii."
- Susan J. Bissonette

9.    “Timpul primăverii este timpul meu, este timpul tău, este timpul nostru, deoarece timpul primăverii este timpul iubirii.”
- E. E. Cummings

10.   “Niciodată să nu tai un copac în timpul iernii. Niciodată să nu iei o decizie negativă în timpul josnic. Niciodată să nu iei cele mai importante decizii ale tale când ești în cea mai proastă stare de dispoziție. Așteaptă. Ai răbdare. Furtuna va trece. Primăvara va veni.”
- Robert Schuller

Poveste de primăvară

În basme, poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată...” și se sfârșesc cu „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

În viața reală, poveștile încep uneori firesc, alteori surprinzător și nu se sfârșesc niciodată. Pentru că viața întreagă este o poveste. O poveste pe parcursul căreia cunoaștem oameni, trăim experiențe uneori frumoase, alteori triste, descoperim în permanență stări, emoții și senzații, plăsmuim gânduri și meșterim planuri.

Nevoia de a trăi povești, de a asculta povești și de a spune, la rândul nostru, povești ne însoțește mereu. În funcție de circumstanțe, suntem fie protagoniști, fie ascultători, fie naratori. Alegem rolul sau ne este dat. Și, dintre toate poveștile, de departe cele mai frumoase sunt cele trăite. Trăite intens, exploziv, trăite la foc mocnit, înflorite în timp ori ofilite în același timp. Cuvântul cheie aici? Timpul... Pentru unii oameni, timpul gonește grăbit, iar ei fug să-l prindă din urmă; pentru alții, timpul pare să stea în loc.

Când trăim povești frumoase, ne dorim ca timpul să stea în loc. Uneori, dacă suntem norocoși, un magician cu bagheta lui fermecată chiar reușește să facă asta pentru noi - să oprească timpul în loc. Și clipele, minutele sau orele acelea de poveste devin un timp absolut, inefabil și emblematic. Alteori, când poveștile ne sunt triste, tânjim să alungăm timpul și chemăm vremuri mai bune.

Timpul - prietenul sau dușmanul unei povești?

Se spune că „viața nu se măsoară în numărul de respirații, ci în numărul momentelor care ne taie respirația”. În medie, respirăm de 12 ori pe minut, asta însemnând 720 de respirații pe oră și 17.280 de respirații pe zi. Din 60 de minute, în câte doar existăm, respirând, și în câte trăim, încetând a respira? De câte ori ni se taie repirația? Și care sunt acele momente magice care au acest efect asupra noastră?

Există în filmul „Parfum de femeie”, cu Al Pacino, o scenă de neuitat, în care Frank, protagonistul interpretat de Al Pacino, invită la dans o tânără, iar aceasta îi spune:
„Îl aștept pe logodnicul meu, care trebuie să sosească într-o clipă.”
„O clipă? Unii oameni trăiesc o viață într-o clipă!”, răspunde el, conducând-o apoi spre ring, să danseze tangoul acela binecunoscut.

O clipă doar - o clipă poate deveni eternitate. O clipă poate fi umplută cu frumos, cu zâmbete, cu arome și culori. Și clipa aceea care fuge - fugit irreparabile tempus - poate aduce cu sine mai mult decât o viață întreagă.

Sunt povești pe care le scriem dintr-un foc, povești cu oameni și locuri magice. Magic moments... Sunt povești care se succed una alteia, cu noi oameni și noi locuri; cu noi nuanțe și parfumuri. Sunt povești pentru o viață și povești cu termen de expirare prestabilit. Ce rămâne din toate și din curgerea lor? Lecția. Conștiința că oamenii intră în viața ta pentru un motiv, pentru un sezon sau pentru o viață.

În viața reală, nu există finaluri - fericite sau nu. Există doar povești... noi și noi povești. La urma urmei, viața întreagă este o poveste...

...(TO BE CONTINUED)...

O poveste de suflet (Gabriela Bone)

Când întâlnești mari oameni, cuvintele se volatilizează. Când întâlnești deopotrivă suferință dusă la extrem, din care renaște bucuria unei noi vieți și un clocot de energie, atunci știi că te afli în fața unui miracol. Că ai descoperit o poveste pe care trebuie să o spui, la rândul tău. Mai mult, că ai devenit tu însăți personaj.

Nu voi spune acum povestea faptică a doamnei fascinante pe care am cunoscut-o săptămâna trecută – pe aceasta o puteți citi în ziare –, ci mai degrabă povestea unor emoții, a unor senzații, încercând să creionez în cuvinte ceva ce pe mine m-a lăsat fără cuvinte.

Și m-a impresionat atât de tare, că am avut nevoie de timp măsurat în zile pentru a-mi recăpăta controlul, pentru a mă regăsi și a reflecta la intensitatea celor trăite!

Pe doamna Gabriela (Bone) am cunoscut-o în niște circumstanțe atât de dibace potrivite, încât nu poate fi decât mâna destinului. Cum spunea cineva, binecuvântează ceea ce-ți dorești! De mulți ani mi-am dorit să cunosc personal pe cineva care a supraviețuit infernului Holocaustului, care a avut credința și tăria să-și reclădească viața din cioburile rămase și să o ia de la zero.

Mă îndrept cu multă emoție și curiozitate spre o stradă al cărei nume îl ghicisem în mod inexplicabil cu 10 minute înainte de a-l afla. Nu știu la ce să mă aștept. Îi citisem povestea în ziare, deci aflasem, în mare, experiențele ei de viață. Dar nu cunoșteam tușele personale și disponibilitatea de a se lăsa din nou aspirată în trecut, în special în partea întunecată a trecutului său. Aveam să cunosc nu o lecție din cărțile de istorie, nu o scriere a unui supraviețuitor, ci o persoană în carne și oase, o mărturie vie a unei tragedii transformate apoi în viață și bucurie.

Din spatele ușii, se ivește o femeie firavă, micuță de înălțime, dar cochetă. Anii care au trecut peste ea nu au doborât-o: au fost mai întâi anii unei copilării fericite și lipsite de griji, în sânul unei familii frumoase; apoi anii de calvar ai celui de-al doilea război mondial, petrecuți în lagăr; urmați de anii unei vocații care a încântat mii de copii; pentru ca, în final, să o ajungă anii unei bătrâneți luminoase și liniștite. Același suflet cald, șlefuit și înnobilat de toate experiențele trăite…

Viața a fost pentru ea un dar – așa cum însăși mărturisește. În toată perioada cumplită a războiului, a trăit cu credință și speranță că va răzbate, că ea și sora ei dragă – singura rămasă în viață din toată familia – vor supraviețui și vor povesti cele întâmplate. Și, cum se spune: dar din dar se face rai! Din darul vieții ei le-a dăruit apoi celorlalți, în special copiilor, atât de multă bucurie! Supraviețuitoarea de la Auschwitz a devenit „mama păpușilor”, înființând teatrul de păpuși din Oradea și ducând cultura și teatrul copiilor de țărani.

Povestea ei a curs firesc, de-a lungul a două ore, în ritmul trăirilor și al aducerilor-aminte. Cu meandre, salturi și reveniri, cu detalii și generalizări, cu fapte și emoții. Cuvintele ei sincere și pline de emoție, pe tot parcursul poveștii, m-au transpus în lumea ei: m-au făcut să sufăr, să plâng, să-mi șterg în taină o lacrimă (multe), să râd, să fac ochii mari de uimire, să mă oglindesc în mine, să privesc în istorie. Să întrevăd oameni și caractere.

Finalul întâlnirii noastre a stat sub semnul vorbelor calde, al îmbrățișărilor și al îndemnului de a o mai vizita. Emoția acelor minute lungi de despărțire mărturisea o bucurie împărtășită. Să nu mă ocolești! – mi-a spus. Te aștept cu brațele deschise! Și câtă viață și putere ascund brațele și trupul ei firav!

Într-un colț al ochiului mi-a rămas imaginea ei la geamul camerei, făcându-mi cu mâna. În suflet mi-a rămas povestea.

Iar filonul ei central este credința nestrămutată și bucuria dăruirii. Doamna Gabriela le-a dăruit multor generații de copii, le-a dăruit oamenilor vremii sale, ne dăruiește nouă și mi-a dăruit mie ceva neprețuit. Mi-a dăruit o lecție de viață, care va dăinui mult timp. 

Sărut mâna, doamna Gabriela!

Meniul zilei SheChef - recidiva

Ieri am recidivat și mi-am comandat, din nou, meniul zilei la SheChef.

De data asta, oferta era și mai tentantă: aceeași Supă de fasole roșie și vită în stil „Cowboy” cu nachos - pe care pur și simplu o ador, pentru toate aromele delicioase și picante pe care le are – și burrito (un preparat pe care de mult timp îmi doream să-l încerc). Poza era apetisantă, mâncarea trebuie să fie gustoasă, prețul era cunoscut.

Din păcate, însă, nu întotdeauna ceea ce vezi este ceea ce primești. Supa a fost excelentă și o voi lăuda mult timp de acum încolo, oamenii ăștia chiar o știu prepara astfel încât să te ducă în al nouălea cer. V-o recomand din vârful fiecărei papile gustative. :)

Surpriza (neplăcută) a venit însă din partea felului doi. Burrito nu avea carne! Cum să faci burrito fără carne? E un sacrilegiu. Tocmai carnea este ingredientul principal.

După șocul inițial, totuși m-am lăsat convinsă să termin de mâncat burrito-ul vegetarian, care nu avea un gust rău. Dacă putem aprecia fasolea, orezul, ceapa, salata verde (și ardei roșu, ardei verde, coriandru, salsa, iaurt și cașcaval – așa cum au completat cei de la SheChef lista ingredientelor identificate inițial de mine), toate învelite într-o lipie, ca fiind gustoase. Cei de la SheChef au completat pe facebook faptul că ”ieri, carnea a fost la felul 1”.

Acum, eu nu știam că există o regulă în materie de catering sau de bucătărie, în general, care spune că, dacă primești carne la felul întâi, îți iei adio de la carne la felul doi.

Cu atât mai mult cu cât, săptămâna trecută, la același fel întâi (Supă de fasole roșie și vită în stil „Cowboy” cu nachos), felul doi consta în Pește afumat cu mămăligă la grătar și salată de mere. Și cu atât mai mult cu cât burrito, în mod tradițional, se face cu carne.

Cred că era mai indicat să scrie în meniul de pe site ”burrito vegetarian” - nu de alta, dar pentru a evita genul acesta de surprize, când știi și vezi un lucru însă primești altul.

Părerea mea…