Ce frumoase
locuri avem! Și nici măcar nu le cunoaștem ori nu suntem conștienți de comorile
ascunse pe meleagurile noastre. Adesea plecăm departe în lume, să-i descoperim minunățiile
vizitate și pozate de milioane de turiști ca noi. Colindăm locurile cucerite și
răscucerite de hoardele de turiști, acele locuri pe care demult a fost pusă
pecetea de „obiectiv turistic”, ocupant al locului „X” în topul Y… Paris,
Londra, Veneția, Roma, Barcelona; iar dacă suntem norocoși și „la pungă groși”
– cum se spune, putem adăuga în colecția destinațiilor turistice și New York, Rio
de Janeiro, Hong Kong, Dubai sau alte locuri exotice.
Și, în goana după
locuri care mai de care mai frumoase, de unde să ne întoarcem cu stickul
doldora de poze, uităm să explorăm cei 238.391 km pătrați ce formează suprafața
României și să (re)găsim comorile care sunt atât de aproape de noi...
Recunosc, fac
parte din acea categorie de oameni care au călătorit mai mult în afara țării
decât în interiorul ei – mai ales în ultimul timp. Pentru că așa au fost
ocaziile, circumstanțele, dorințele etc. Și, în adâncul sufletului, simt că
mi-am nedreptățit țara, pentru că pe ea am considerat-o mereu „la îndemână”,
aproape cunoscută și neofertant de familiară. Locurile mai importante le
bifasem deja, iar alte comori nu eram suficient de dornică să caut.
România este a
noastră și, ca orice bun „al nostru”, este greu a concura cu locurile
necunoscute și îndepărtate, care ne atrag ca un magnet. Însă, asemeni unui
părinte care și-a crescut cu iubire și încredere copiii (care acum sunt mari și
la casele lor), ne așteaptă să-i călcăm (din nou) pragul, să-i dăm binețe, să întrebăm de sănătate... și să poposim măcar puțin în căminul primitor. Măcar
atât cât să ne reîncărcăm bateriile și să ne reconectăm cu acel „acasă” care
mereu înseamnă cald, bine și frumos. Acel „acasă” care ne insuflă dor, duioșie,
alinare, regăsire, farmec, copilărie.
Precum un părinte
este draga noastră țară și, precum un părinte, ne așteaptă s-o revedem și s-o
(re)descoperim.
Sâmbătă am pășit
pentru prima dată în Sălaj, județul nostru vecin, cuibărit bine deasupra
Clujului și asemănător la grai. În periplele anterioare reușisem parcă
strategic – și totuși involuntar – să-l ocolesc, ajungând și-n Satu Mare, și-n
Maramureș, și-n Bistrița, și-n Cluj.
Și iată că acum,
în uruitul de motor al autocarului, care toarce cuminte și obosit ca un pisoi
bătrân, mă îndrept spre Grădina Botanică din Jibou. O splendoare de grădină,
din câte auzisem de la norocoșii care anterior îi călcaseră pragul. Pentru
mine, etalonul de grădină botanică era cea din Cluj-Napoca. Și-mi era greu
să-mi imaginez una mai frumoasă decât aceea.
Până să ajungem
însă la Jibou, am avut parte de prima surpriză a excursiei: un popas de câteva
ore în Grădina Zmeilor. Era prima dată când auzeam de un astfel de loc și,
curioasă și conștiincioasă cum sunt, am căutat repede pe google poze și
informații.
„Aria naturală
protejată se află în partea central-estică a județului Sălaj, la 10 km.
distanță față de orașul Jibou, în bazinul Almașului, pe teritoriul vestic al
satului Gâlgău Almașului, în imediata apropiere a drumului național DN1H care
leagă municipiul Zalău de Jibou.
Rezervația naturală
Grădina Zmeilor a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie
2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național -
Secțiunea a III-a - zone protejate) și se întinde pe o suprafață de 3 hectare.
Arealul „Grădina
Zmeilor” prezintă o zonă naturală (din Podișul Someșan, subunitate
geomorfologică a Depresiunii colinare transilvane), ce cuprinde un ansamblu
neregulat de stânci (Fata Cătanii, Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării,
Căpitanul, Acul Cleopatrei, Soldații, Eva, Dorobanțul, Degețelul, Sfinxul), cu
forme bizare (turnuri, ciuperci, ace, abrupturi stâncoase), dispuse la baza
dealului „Dumbrava”.
Formațiunile geologice
(atribuite perioadei holocenului) alcătuite din gresii (de culoare
cenușiu-gălbuie) cu intercalații de microconglomerate, s-au format prin
acțiunile repetate ale aerului (îngheț-dezgheț, vânt, temperatură), apei
(spălare, șiroire) și a proceselor gravitaționale (prăbușiri, surpări)
desfășurate de-a lungul timpului.
Informații științifice interesante, dar lipsite de viață. Curiozitatea
mea sporea pe măsură ce ne apropiam. Nume precum Fata Cătanii, Zmeul și
Zmeoaica, Călugării, Căpitanul, Acul Cleopatrei deschideau ușile unor povești
și basme nescrise.
Odată ajunși
acolo, am pășit pe un tărâm sălăjan legendar, cu stânci parcă luate din alt peisaj și înfipte în mod curios pe
terenul plan. Un plai populat de zmei și fete, cucerit de soldați și sfințit de
călugări. Panorama care ni se deschidea în fața ochilor de pe înălțimea
considerabilă a unor stânci împădurite concura în frumusețe cu Meteorele
grecești. Vedeam în toată splendoarea pâlcuri de Meteore în miniatură, cu
aspecte ciudate. Era un tărâm magic, despre a cărui existență nici măcar nu
aflasem până atunci!
După un traseu
destul de ușor prin pădure, coborârea a devenit mai dificilă, însă, grație
brațelor salvatoare ale ghidului nostru (trecut de prima tinerețe), am ajuns în
siguranță la baza stâncilor. Unele formațiuni erau pietroase, altele
calcaroase/nisipoase; unele puteau fi escaladate, iar printre altele te puteai
strecura (dacă nu depășeai o anumită lățime).
Flora și fauna erau
variate, iar natura era în plin proces de pictare cu nuanțe de primăvară. Zeci
de șopârle verzui stăteau tolănite la soare și fugeau la adăpost de îndată ce
te apropiai prea mult de ele. Fluturi galbeni dansau în zbor și poposeau
deasupra cupelor cu nectar ale păpădiilor și ale altor flori de câmp. Soarele
învăluia cu iubire și căldură totul, iar vântul îți mângâia pielea proaspăt
dezgolită după iarna trecută.
În plânsul
îndepărtat al mieilor răsfirați pe dealurile înconjurătoare, am părăsit acest
tărâm de basm și ne-am îndreptat spre destinația principală a călătoriei:
Grădina Botanică Vasile Fati din Jibou.
Situată pe un
deal deasupra râului Someș, ea îmbină elemente extrem de variate, fiind mai
degrabă o grădină zoo-botanică: alături de superbele lalele care deja explodaseră
în culori vesele, umplând spațiile verzi, aici se găsesc și pești, păsări,
animale precum cerbul, căpriorul și mistrețul. Un loc plin de farmec, de verde
și culori aprinse, format din sere, grădini japoneze, „muntele Fuji”, parc dendrologic,
lac de acumulare, sector ornamental, castelul Wesselenyi ș.a.m.d.
Un aspect care m-a
impresionat a fost promovarea lecturii într-o modalitate inedită, prin
îmbinarea grădină botanică - bibliotecă: există o sală tapetată cu cărți și
presărată cu mesaje care încurajează lectura. De asemenea, afișul este grăitor:
„Dacă ai o grădină botanică și o bibliotecă, ai tot ce îți trebuie!” (Cicero)
Cele câteva ore
petrecute în acest paradis terestru s-au scurs cu repeziciune, iar sentimentele
și emoțiile care mi-au rămas impregnate în suflet sunt inefabile.
Vă las să descoperiți
mai multe pe site-ul Grădinii Botanice:
Ca o concluzie a
acestei călătorii, după ce am vizitat Grădina Zmeilor și Grădina Botanică, am
rămas cu un gând: Sălajul este Grădina Raiului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu