Duminica
Tomii - prilej de comemorare a morților în satele transilvănene. Zi în care
familiile se strâng, cu mic cu mare, pentru a cinsti rudele dragi care acum îşi
dorm somnul de veci în cimitirul satului. Momente de tristețe dar și de
amintire a clipelor frumoase.
De
la an la an, peisajul cimitirului se schimbă. Copacii cresc, florile se schimbă
pe morminte, oamenii vin şi pleacă. Familiile îşi pierd unii membri şi li se
nasc alţii.
N-am
mai fost la mormântul bunicilor mei de 2 - 3 ani; am pierdut șirul lor. Au
murit odată cu copilăria mea, cândva demult, atât de demult încât orice
amintire de atunci pare mai degrabă povestită decât trăită. Aveam 6 ani. Apoi
am avut 12 ani.
Obișnuiam
să-mi petrec vacanțele la bunici, într-un sat de câmpie cu case frumos ordonate
de-a lungul ulițelor, cu oameni gospodari și cu povești de spus pe laviță în
fața casei, la ceas de seară.
Când
ajungeam acolo, fetiţa educată, sfioasă și cuminte de oraș se transforma în
copilul rebel şi hiperactiv de țară, cu pozne și trăsnăi. De la îmblânzirea găinilor
la săritul gardurilor, urcatul în copaci, înghețarea apei pe trotuare, săritul
în vârful paturilor frumos aranjate cu dune, țeserea de farse musafirilor - le
făceam pe toate.
Era
o veselie să le dau de mâncare animalelor, să caut ouăle prin cuibare, să mă
joc cu păsăretul curții, să ies în întâmpinarea vacilor și a gâștelor seara,
când se întorceau de pe imaș, să merg cu bunica după apă la arteziană. Satul
nostru avea pe atunci o singură stradă betonată - ulița principală.
Astăzi,
satul și-a schimbat înfăţişarea și oamenii. Străzile au fost asfaltate, marcate
cu indicatoare de limitare a vitezei, cu panouri de „sens unic”, cu treceri de
pietoni, cu borne kilometrice. Bătrânii lui au murit, unul după altul... S-au
stins pe rând, lumânări trecute care au ars - unele intens până la capăt,
altele cu pâlpâiri din ce în ce mai slabe, iar altele stinse ca suflate de o
adiere bruscă. Nană Nuță, nană Tiță, nană Marișcă, nană Sîlvie, nană Aurică, baci
Vian, baci Ghiuriță, Emil, Petrică - sunt tot atâtea nume sonore ale copilăriei
mele. Vecini, cunoștințe, oameni vechi. Oameni din trecut. Acum toți își dorm
somnul de veci în cimitirul satului. În locuri neștiute de mine. Dar trăiesc în
amintirea mea, undeva acolo, aureolați de lumina copilăriei.
Cimitirul
se umple treptat de lume şi forfotă. Oameni de la oraș îmbrăcați elegant, unii veniți
de departe, împreună cu rudele de la țară, îmbrăcate în straiele lor bune,
așează pe morminte flori, pomeni şi ouă vopsite. Zăresc bătrâne în baston, cu
cadru, în cărucioare... imagini triste ale unei tinereți apuse. Viitoare nume
pe crucile din cimitir. Caractere dârze însă, nedoborâte de vremuri, cu
speranțe și credință. Persoane încercate de dureri, de boli, de pierderea celor
dragi, dar care au puterea să meargă mai departe, să se roage şi să îi
mulțumească lui Dumnezeu că le-a ținut până acum.
Noul
preot nu mai ține slujbele și pomenirile pe care le ținea vechiul. Duminica
Tomii, celebrată cu ajutorul lui, a căpătat alte valențe. La finalul unei după-amiezi
scăldate în soare, lacrimi şi poveşti, slujba de pomenire se încheie, se împart
merindele şi se bea în cinstea morţilor. Oamenii se retrag spre casele lor,
spre vieţile lor, care îşi reiau cursul suspendat pentru câteva ore. Morţii
rămân acolo, să-şi doarmă în continuare somnul de veci, acoperiţi de flori.
Anul viitor, rudele îi vor vizita din nou.
S-au
schimbat vremurile, m-am schimbat și eu. Încerc să mă regăsesc, să regăsesc
copilul care eram, străbătând curtea casei bătrânești, acum lipsite de zarva
păsăretului terestru, dar animată de triluri de vrăbiuțe și de explozie de
lalele și lăcrămioare. Dau fuga în ulița devenită stradă, la primul sunet de
bici care altădată vestea sosirea ciurdelor de la câmp. Alerg pe urmele
copilăriei până la colțul uliței, aşteptându-mă să zăresc venind vacile... Dar
probabil auzul mi-a jucat feste, pentru că nicio vacă nu-şi face apariţia pe
asfaltul cel nou.
Inspir
cu jind mirosul de porumb tomnatic depozitat în coșara de lângă uliță a
vecinilor, parcurg trotuarul pe care de atâtea ori mergeam în întâmpinarea
bunicii care se întorcea cu bidoanele pline cu apă de la arteziană. Fără
mugetele care umpleau străzile seară de seară la ora 7, satul pare pustiu. Guralivele
găini care la prânz se întreceau în cotcodăceli
victorioase sunt acum obosite și picotesc sau ciugulesc agale prin ogrăzi. Satul
scăldat în lumina caldă încă a serii pare tăcut și străin. Mă întorc pe același
drum, tulburată și nostalgică, agățându-mă de un colț de trecut căruia nu vreau
să-i dau drumul, de care mai vreau să țin olecuță. Cât să-mi treacă dorul. Și
în acel colț de trecut sunt vii și umplu ulița bătrânii satului. Bătrânii mei...
