Când întâlnești mari oameni, cuvintele se
volatilizează. Când întâlnești deopotrivă suferință dusă la extrem, din care
renaște bucuria unei noi vieți și un clocot de energie, atunci știi că te afli
în fața unui miracol. Că ai descoperit o poveste pe care trebuie să o spui, la
rândul tău. Mai mult, că ai devenit tu însăți personaj.
Nu voi spune acum povestea faptică a doamnei
fascinante pe care am cunoscut-o săptămâna trecută – pe aceasta o puteți citi
în ziare –, ci mai degrabă povestea unor emoții, a unor senzații, încercând să
creionez în cuvinte ceva ce pe mine m-a lăsat fără cuvinte.
Și m-a impresionat atât de tare, că am avut nevoie
de timp măsurat în zile pentru a-mi recăpăta controlul, pentru a mă regăsi și a
reflecta la intensitatea celor trăite!
Pe doamna Gabriela (Bone) am cunoscut-o în niște
circumstanțe atât de dibace potrivite, încât nu poate fi decât mâna destinului.
Cum spunea cineva, binecuvântează ceea ce-ți dorești! De mulți ani mi-am dorit să
cunosc personal pe cineva care a supraviețuit infernului Holocaustului, care a
avut credința și tăria să-și reclădească viața din cioburile rămase și să o ia
de la zero.
Mă îndrept cu multă emoție și curiozitate spre o
stradă al cărei nume îl ghicisem în mod inexplicabil cu 10 minute înainte de
a-l afla. Nu știu la ce să mă aștept. Îi citisem povestea în ziare, deci
aflasem, în mare, experiențele ei de viață. Dar nu cunoșteam tușele personale
și disponibilitatea de a se lăsa din nou aspirată în trecut, în special în
partea întunecată a trecutului său. Aveam să cunosc nu o lecție din cărțile de
istorie, nu o scriere a unui supraviețuitor, ci o persoană în carne și oase, o
mărturie vie a unei tragedii transformate apoi în viață și bucurie.
Din spatele ușii, se ivește o femeie firavă, micuță
de înălțime, dar cochetă. Anii care au trecut peste ea nu au doborât-o: au fost
mai întâi anii unei copilării fericite și lipsite de griji, în sânul unei
familii frumoase; apoi anii de calvar ai celui de-al doilea război mondial,
petrecuți în lagăr; urmați de anii unei vocații care a încântat mii de copii;
pentru ca, în final, să o ajungă anii unei bătrâneți luminoase și liniștite. Același
suflet cald, șlefuit și înnobilat de toate experiențele trăite…
Viața a fost pentru ea un dar – așa cum însăși
mărturisește. În toată perioada cumplită a războiului, a trăit cu credință și
speranță că va răzbate, că ea și sora ei dragă – singura rămasă în viață din
toată familia – vor supraviețui și vor povesti cele întâmplate. Și, cum se
spune: dar din dar se face rai! Din darul vieții ei le-a dăruit apoi celorlalți,
în special copiilor, atât de multă bucurie! Supraviețuitoarea de la Auschwitz a
devenit „mama păpușilor”, înființând teatrul de păpuși din Oradea și ducând
cultura și teatrul copiilor de țărani.
Povestea ei a curs firesc, de-a lungul a două ore, în
ritmul trăirilor și al aducerilor-aminte. Cu meandre, salturi și reveniri, cu
detalii și generalizări, cu fapte și emoții. Cuvintele ei sincere și pline de
emoție, pe tot parcursul poveștii, m-au transpus în lumea ei: m-au făcut să
sufăr, să plâng, să-mi șterg în taină o lacrimă (multe), să râd, să fac ochii
mari de uimire, să mă oglindesc în mine, să privesc în istorie. Să întrevăd
oameni și caractere.
Finalul întâlnirii noastre a stat sub semnul
vorbelor calde, al îmbrățișărilor și al îndemnului de a o mai vizita. Emoția
acelor minute lungi de despărțire mărturisea o bucurie împărtășită. Să nu mă ocolești! – mi-a spus. Te aștept cu brațele deschise! Și câtă
viață și putere ascund brațele și trupul ei firav!
Într-un colț al ochiului mi-a rămas imaginea ei la
geamul camerei, făcându-mi cu mâna. În suflet mi-a rămas povestea.
Iar filonul ei central este credința nestrămutată și
bucuria dăruirii. Doamna Gabriela le-a dăruit multor generații de copii, le-a
dăruit oamenilor vremii sale, ne dăruiește nouă și mi-a dăruit mie ceva
neprețuit. Mi-a dăruit o lecție de viață, care va dăinui mult timp.
Sărut mâna,
doamna Gabriela!
