Am început lectura cu teamă... Era o carte pe care trebuia să o citesc în adolescență. Era o carte pe care o văzusem
de atâtea ori în biblioteca părinților, în special în zilele lungi ale vacanțelor
de vară, când una dintre activitățile mele preferate era să mă tolănesc în
fotoliul din sufragerie și să cercetez cu ochi curioși și spirit nerăbdător
cotoarele cărților expuse în spatele vitrinelor mari.
De acolo, din acele rafturi magice, înțesate de
comori, extrăgeam pe rând – uneori după o cercetare minuțioasă, alteori dintr-o
grabă neînțeleasă – câte o carte, atrasă fiind de titlu, de scriitor ori de
copertă... Uneori așteptările îmi erau satisfăcute, alteori îmi erau depășite
peste măsură, iar alteori (rareori) îmi erau înșelate.
Majoritatea lecturilor obligatorii și
facultative din timpul anilor de școală își aveau sursa acolo, chiar sub nasul
meu. Eram o abonată a bibliotecilor, însă, în acele zile de foc când toata suflarea
liceană alerga după următoarea carte din lectura obligatorie a clasei și făcea
eforturi disperate să găsească acea carte musai a fi citită, eu îmi găseam
obiectul mult dorit pe rafturile dragii biblioteci părintești. De cele mai
multe ori, eram o răsfățată, în privința aceasta :)
Dar cel mai dragă îmi era biblioteca în
vacanțe, când o puteam adulmeca în voie. Vacanță după vacanță, ea era sursa mea de
hrana spirituală, îmi umplea zilele și uneori și serile târzii/nopțile...
pentru că eram și sunt o devoratoare de cărți.
Există cititori și cititori. Unii își
acordă timp pentru a gusta o carte filă cu filă, a o cerceta și tatona cu pas mărunt,
zi după zi; alții aleargă prin ea, oprindu-se în răstimpuri să-și odihnească
ochii pe câte un fragment, înainte de a o lua din loc, la fel de tumultuos,
spre finalul ei... Alții sunt înrobiți de curiozitate și trag cu ochiul spre
final, pentru a afla cum se termină și, eventual, dacă merită să-și piardă timpul
orele și zilele cu lectura ei.
Iar alții... alții vor să savureze totul
– fiecare nuanță, fiecare aromă – dar dintr-o singură luuungă sorbire. Aceasta
din urmă sunt eu. Când îmi cade în mână o carte și încep s-o citesc, mă „fură”
într-atât încât îmi este imposibil să o abandonez. Îmi este imposibil să mă
desprind din paginile ei și să mă întorc la ea abia după o vreme, când îmi găsesc
timp.
Așa că romanele adolescenței mele și mai
apoi ale maturității au fost toate citite pe nerăsuflate, dintr-un foc… ore-n șir,
de dimineața până noaptea, în cel mai rău caz și a doua sau a treia zi (prea
multe sute de pagini, uneori, pentru o singură zi :))) erau absorbite de vârtejul lecturii.
Și astfel, carte după carte, biblioteca
ajungea să fie cucerită și să-și dezvăluie misterele. Nu aveam pretenția s-o
cuceresc în totalitate, prea era doldora de comori (unele vizibile, altele
ascunse) și timpul prea era limitat. S-au succedat vacanțe, semestre,
anotimpuri, ani, facultăți și ea a rămas necucerită, ca o strălucitoare cetate asediată,
însă abandonată treptat în favoarea altor cuceriri, a altor cetăți mai moderne,
mai noi, mai actuale... tot mai multe altele.
Cărți noi apăreau în librării, frumos
colorate, cu pagini imaculate, cu scrieri meșteșugite și povești nebănuite... Internetul era și el plin de tentații… cărți,
filme, site-uri…
Un 2016 grăbit și sosit parcă prea repede m-a găsit în fața vitrinelor uitate și
în fața ei: a cărții colorate care urma să fie
prima lectură a noului an. O lectură care, așa cum spuneam la început, se cerea
citită în liceu...dar care pe nesimțite a reușit să se furișeze atunci și să-mi
scape... poate că abia acum era momentul ei. Și momentul meu să o întâlnesc...
se spune că nimic nu este întâmplător, nu-i așa?
Și, cu toate astea, a venit apoi un an nou
care a adus un suflu și interes nou. Așa că iată-mă din nou în fața acelorași
vitrine, măturând cu privirea romanele îngălbenite de vreme, care mă așteptau
cuminți, demne și oarecum sfioase... ca o tușică bătrână ce-și așteaptă nepoții,
să le povestească din tinerețile ei.
Bine te-am regăsit, tu, prima carte dragă a
noului meu an! ;)
