Curs de prim ajutor la Serviciul Judeţean de Ambulanţă Bihor

Weekendul trecut a fost unul plin de evenimente plăcute. Vineri, am participat la Desaga cu discursuri – un maraton Oradea Toastmasters, sâmbătă la un curs de prim ajutor, iar duminică am evadat într-o excursie de o zi în care mi-am încărcat bateriile J

Despre cursul de prim ajutor vreau să vă povestesc în cele ce urmează. Acesta a fost organizat de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Bihor, la sediul acestuia de pe strada Sucevei nr. 24 şi a fost susţinut de dl Emil Boţcău, medic de ambulanţă.

Am început cu o introducere în istoria primului ajutor, din cele mai vechi timpuri, trecând prin fel de fel de metode empirice de salvare, unele mai ciudate decât altele, dar care au evoluat treptat, conducând la sistemul extrem de eficient utilizat astăzi.

A urmat apoi partea esenţială a cursului: procedura de salvare în cazul unui stop cardiorespirator. Paşii de bază – aşa-numitul protocol BLS (Basic Life Support) – sunt următorii:

1. Accesul în siguranţă lângă victimă – salvatorul nu trebuie să-şi pună în pericol propria siguranţă, sănătate, viaţă;
2. Verificarea stării de conştienţă a victimei prin folosirea unor stimuli verbali, tactili (atingerea pe umăr) şi eventual uşor dureroşi;
3. Chemarea ajutorului din rândul celor prezenţi;
4. Eliberarea căilor respiratorii, prin hiperextensia capului, poziţionând mâna dreaptă pe fruntea victimei şi 2 degete sub mandibulă;
5. Verificarea respiraţiei, prin apropierea obrazului şi a urechii de faţa victimei şi observarea mişcărilor toracelui;
6. Apelul telefonic la 112 – se efectuează abia în această fază, pentru a putea furniza informaţii esenţiale salvatorilor;
7. 30 de compresii toracice – palmele se poziţionează pe mijlocul sternului victimei, cu podul unei palme deasupra celeilalte şi încrucişarea degetelor.
   Cu mâinile întinse, se apasă perpendicular la o adâncime de 5 cm, cu o frecvenţă de 100 compresii/minut, alternând în mod egal ca durată compresia-relaxarea;
8. 2 respiraţii salvatoare eficiente – o expiraţie normală sub aspectul cantităţii de aer şi al presiunii expiraţiei.

Evaluarea circulaţiei prin luarea pulsului nu mai este o metodă utilizată. La fel, respiraţiile gură la gură nu sunt obligatorii. În cazul în care salvatorul decide totuşi să apeleze la acest procedeu, se poate proteja cu o batistă, compresă, tricou, material textil etc.

Referitor la durata resuscitării, nu există o durată minimă; aceasta se face până când victima are semne vitale, până soseşte ajutorul calificat sau până când salvatorul se epuizează. Este însă foarte important de ştiut faptul că durează 6-8 minute din momentul opririi respiraţiei şi a activităţii cardio-circulatorii până la moartea creierului. Iar aceste minute se cumulează din toată perioada în care respiraţia sau inima a fost oprită, nu este necesar ca ele să fie continue!!

Un alt lucru despre care am aflat a fost metoda Heimlich de dezobstrucţie a căilor aeriene, folosită în cazul inhalării-aspirării de diverse obiecte. Aceasta diferă în cazul persoanelor conştiente şi a celor inconştiente. Pentru persoanele conştiente, se prinde din spate victima, se poziţionează pumnul la jumătatea distanţei dintre ombilic şi partea inferioară a sternului şi se aplică presiuni puternice, ritmice, alternate cu lovituri între omoplaţi. În cazul persoanelor inconştiente, gravide sau masive, se apelează la tehnica compresiilor toracice.

În finalul cursului, am trecut la partea practică - cea mai interesantă, de altfel: fiecare dintre noi am exersat pe un manechin protocolul BLS de acordare a primului ajutor. De asemenea, am învăţat să aşezăm victima în poziţia laterală de siguranţă.

Cele 4 ore de curs au zburat extrem de rapid, a fost antrenant să ne instruim pe această temă, iar dl Boţcău a fost un profesor deosebit de agreabil şi de răbdător.

Este un curs de care oricine are nevoie şi pe baza căruia, în momente critice, se poate salva o viaţă. Este o pregătire pentru ceva ce speri să nu se întâmple niciodată dar, dacă s-a întâmplat, eşti recunoscător că ai fost acolo, că ai avut cunoştinţele necesare şi că ai putut interveni pentru a salva viaţa cuiva. Poate fi vorba de viaţa unui necunoscut, a unui coleg de serviciu sau a unei rude.

Consider că fiecare dintre noi trebuie să urmeze un astfel de curs de acordare a primului ajutor pentru că primele minute, înainte ca ambulanţa să ajungă la locul accidentului, sunt esenţiale. Creierul nu rezistă mai mult de 6-8 minute fără oxigen şi, în plus, medicii pot interveni mai eficient dacă au informaţiile corecte.

Serviciul Judeţean de Ambulanţă Bihor, în colaborare cu Asociaţia Pentru Viaţă Ambulanţa Bihor, organizează în mod gratuit aceste cursuri, în prima zi de sâmbătă a fiecărei luni, de la ora 10 la 14. Înscrierile se pot face pe site-ul www.ambulantabihor.ro

Aici puteţi vedea un filmuleţ de acordare a primului ajutor, realizat de British Heart Foundation, cu actorul Vinnie Jones, pe melodia formaţiei BeeGees – Stayin’ alive.

   

Mândră că sunt orădeancă

În luna octombrie a acestui an, echipa site-ului http://www.oradeainimagini.ro/ a lansat o campanie dedicată Oradei şi orădenilor, intitulată sugestiv "Mândru că sunt orădean", prin care orădenii erau încurajaţi să spună ce îi face mândri că aparţin acestui oraş. Astfel, în fiecare zi, pe pagina de facebook a proiectului era prezentată chintesenţa declaraţiei unui orădean mândru de oraşul său, conţinutul integral al declaraţiei urmând să fie făcut public ulterior, pe site.

M-am numărat printre persoanele selectate să facă parte din această campanie şi mă bucur tare mult de experienţa frumoasă.

Iată declaraţia mea:

Un oraş este definit prin istoria şi cultura sa, prin construcţiile şi spaţiile sale verzi, prin infrastructura sa şi, mai presus de toate, prin oamenii săi. Este un melanj de trecut şi prezent, care îi conferă perspective unice.

Cu o istorie atât de îndelungată de 900 de ani, Oradea a fost martorul multor schimbări, unele progresiste, altele dramatice. În urmă cu câţiva ani însă, ritmul său de dezvoltare devenise unul lent, oraşul părea să stagneze şi schimbările majore păreau puţin probabile. Apoi, lucrurile s-au pus în mişcare şi oraşul a început să se dezvolte în ritm alert.

În ultimii ani, Oradea a prins viaţă sub aspect economic, industrial, cultural, social, sportiv, ecologic etc., derulându-se numeroase proiecte prin intermediul instituţiilor locale şi al diverselor organizaţii. Oraşul promite şi în perspectivă turistică şi merită să devină un obiectiv turistic semnificativ.

Cât despre noi, orădenii, am remarcat faptul că implicarea şi expectanţele noastre au crescut. Am început să ridicăm standardele şi am devenit conştienţi de faptul că putem schimba multe implicându-ne şi având o viziune deschisă, că de noi depinde să avem un oraş prosper, frumos şi curat. Suntem mai interesaţi, mai responsabili şi, totodată, mai încrezători.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, sunt mândră că sunt orădeancă.

Declaraţiile celorlalţi participanţi la campania "Mândru că sunt orădean" pot fi citite aici.

Felicitări organizatorilor pentru minunata idee! A fost o campanie extrem de reuşită! 

Aşteptăm cu mare interes noi proiecte...

Afişul final al campaniei Mândru că sunt orădean, cu pozele tuturor participanţilor:

Alexandru Tomescu şi vioara Stradivarius

În această primăvară, Oradea s-a numărat printre oraşele în care a poposit celebrul violonist Alexandru Tomescu, cu a sa şi mai celebră vioară Stradivarius. Violonistul a câştigat dreptul să cânte la acest instrument în 2007, în urma unui concurs naţional. Concertul a făcut parte din Turneul Naţional Stradivarius Bach to Basics şi a cuprins Sonatele şi Partitele compuse de Johann Sebastian Bach.

A fost un eveniment de excepţie, la care melomanii orădeni s-au adunat în număr mare, astfel încât Bazilica Romano-Catolică de la Muzeu s-a dovedit neîncăpătoare. Intrarea a fost liberă, dar evenimentul a avut un scop caritabil, astfel încât spectatorii au fost îndemnaţi să facă donaţii pentru Hope and Homes for Children România, organizaţie pe care Alexandru Tomescu o susţine din anul 2012. 

Sunetele distinse ale viorii sale au rezonat în decorul sacral, acustica a fost perfectă, iar decorul înălţător. A fost o experienţă sublimă, extrem de emoţionantă!

Găsiţi aici câteva poze superbe de la evenimentul din Oradea.

În data de 18 noiembrie, Ministerul Culturii şi Filarmonica “George Enescu” au organizat un nou concurs pentru încredinţarea viorii Stradivarius Elder-Voicu, iar câştigător a fost, pentru a doua oară, Alexandru Tomescu, care şi-a prelungit astfel dreptul de a cânta la acest instrument pentru încă 5 ani, până în 2018.

Din juriu au făcut parte Nicolae Licareţ, director artistic al Filarmonicii “George Enescu”, Christian Badea, dirijor, şi violoniştii Daniel Podlovschi şi Varujan Cozighian.

Mai multe informaţii puteţi citi aici.

Felicitări, Alexandru Tomescu!

Budapest Laugh and Learn - Toastmasters District 59 European 2013 Fall Conference

Ce?

Conferinţa Europeană de toamnă a Districtului 59 Toastmasters

(Budapest Laugh & Learn – Toastmasters District 59 European 2013 Fall Conference)

Unde?

 Budapesta, Golyavar Conference Centre

Când?

Vineri – duminică (15-17 noiembrie 2013)

Cum am ajuns eu acolo?

În urma unui telefon primit seara târziu, vineri, de la buna mea prietenă Alina. Aveau nevoie de a patra persoană care să participe sâmbătă la conferinţa de la Budapesta, alături de echipa Oradea Toastmasters: Ionuţ Breb - președinte, Alina Gâdoiu - fost președinte şi Sergiu Fanea - Vicepreşedinte Membri. Aveam planuri, desigur, dar ce poate fi mai interesant decât o vizită tematică la Budapesta, pentru un eveniment unic? Aşadar am zis: prezentă!

Şi s-a dovedit a fi cea mai inspirată decizie de moment. După o noapte de somn puţin, ora 6 a.m. m-a găsit cam zombie, dar entuziastă. Şi zâmbitoare. A urmat un drum de circa trei ore, cu voie bună şi discuţii cu prieteni dragi.

Odată sosiţi la locul evenimentului, ne-am întâlnit cu echipa Timişoara Toastmasters, am primit legitimaţiile de participant şi am picat la ţanc pentru concursul de Table Topics în limba engleză, care era în plină desfăşurare. Tema discursurilor la această secţiune a fost What Does Humour Mean to You? (Ce înseamnă umorul pentru tine?) Au participat 14 concurenţi, cu discursuri extreme de bune, care nu au trădat faptul că tema discursului fusese aflată cu doar câteva secunde înainte. Da, este o performanţă nu foarte uşor de atins! Necesită, pe lângă inspiraţie şi prezenţă de spirit, antrenament într-un club de public speaking.

Humour is a serious thing (Umorul este o chestiune serioasă) – spunea Winston Churchill.

De asemenea, Humour is not only the best medicine, humour is power (Umorul nu este doar cel mai bun medicament, umorul este putere).

A urmat District Council Meeting – Reuniunea de Consiliu a Districtului 59, unde s-a votat propunerea de aderare la district a Italiei şi a României. Dacă referitor la aderarea Italiei au fost adresate întrebări, pentru România nu au existat întrebări sau opoziții. Cu excepţia câtorva abţineri, participanţii au votat pentru. Ar fi fost, de altfel, surprinzător să voteze contra, de vreme ce Toastmasters a devenit o entitate tot mai puternică în România, existând deja 11 cluburi chartate. Aşadar, de anul viitor, Toastmasters România va fi membru al Districtului European 59. Felicitări, Toastmasters România!

Câteva cuvinte despre Districtul 59: în anul 2012 a fost cel mai bun district Toastmasters din lume. Obiectivele sale pentru 2013 sunt să redevină cel mai bun district din lume și să aibă în componență peste 20 de cluburi.

Bucuroşi şi mândri de succesul România Toastmasters, ne-am dedicat următoarele ore plimbării prin Budapesta. Am admirat panorama superbă a oraşului de pe Dealul Gellert, am străbătut faimosul Pod cu lei, i-am căutat pe Iancu de Hunedoara şi pe Matei Corvin printre statuile din Piaţa Eroilor, am contemplat replica maghiară a Castelului Corvinilor de la Hunedoara şi clădirile învecinate şi am surprins un minunat apus de soare.

De la plăcut, înapoi la util! De fapt, la util şi plăcut în acelaşi timp. Am revenit la Centrul de conferinţe Golyavar pentru a asista la finala concursului de discursuri pregătite în limba engleză. Au concurat 6 toastmasteri, cu următoarele discursuri:

1. Marc Yoshikawa – Control Yourself
2. Carsten Wendt – I Am Not a Latin Lover
3. Adam Wern – Brutal Honesty
4. Sangbreeta Moitra – The Lesson I Learned
5. Ben Parsons – The Kiss Guide to Toastmasters
6. Mel Kelly – Sealed with a Kiss

Preferaţii mei, atât la Table Topics cât şi la discursurile pregătite, au coincis aproape în totalitate cu cei ai juriului, iar clasamentul a arătat astfel:

English Table Topics Speech Contest

1. John Holway
2. Daniël van Doorn
3. Carina Schey

English Humorous Speech Contest

1. Mel Kelly
2. Mark Yoshikawa
3. Sangbreeta Moitra

Trebuie să vă spun despre Budapest Laugh and Learn că a fost o manifestare mult mai complexă, care a cuprins, pe lângă evenimentele prezentate mai sus, workshopuri şi concursuri de discursuri pregătite şi Table topics în limbile germană şi franceză. Tema sa centrală, cum o reflectă și numele, a fost umorul, iar evenimentele au fost cu și despre umor.

Concluzii?

M-am simţit extraordinar, am zâmbit mult, am râs, am învăţat şi mi-am propus o temă de reflecție: care vor fi următorii mei paşi în direcţia Toastmasters?

Să fii membru Toastmasters poate fi o experienţă esenţială în dezvoltarea personală. Este un subiect la care mă gândesc tot mai mult. Voi?

MĂ MUT LA TATA?

Aseară, am primit cu mare bucurie invitaţia de a merge la piesa de teatru MĂ MUT LA TATA?, concepută ca o continuare a piesei jucate la Oradea în urmă cu doi ani, în cadrul Toamnei orădene: MĂ MUT LA MAMA! Actorii din rolurile principale au fost aceiaşi: Adriana Trandafir - mama, Gabriel Fătu (fostul farsor TV) – fratele mai mic şi Andreas Petrescu – fratele mai mare. Lor li s-a adăugat, în rolul viitorului tată vitreg, Adrian Păduraru (actorul din filmul Declaraţie de dragoste).

Dar să vă spun mai întâi câteva cuvinte despre prima parte - MĂ MUT LA MAMA!  Piesa a fost scrisă de Andreas Petrescu „şi un pic Gabriel Fătu”, special pentru Adriana Trandafir şi este regizată de Gelu Colgeac. Actorii şi-au păstrat în piesă prenumele reale, pentru un plus de autenticitate, probabil.

Piesa este o comedie spumoasă, despre doi fraţi cu vârste peste 30 de ani, care se decid să se mute înapoi în casa mamei, încercând să fugă de problemele lor: Andrei şi-a prins iubita în pat cu altă femeie, iar Gabriel are probleme cu soţia. Cei doi manifestă un comportament infantil şi încep un joc de-a şoarecele şi pisica, cu răsturnări de situaţie şi schimburi aprinse de replici, disputându-şi în mod imatur dragostea mamei, despre care fiecare consideră că i se cuvine. Colac peste pupăză, cei doi află că iubita lor mămică, rămasă văduvă, are un iubit, pe care îl aşteaptă la cină. Aşa se termină prima parte a serialului de teatru.

În deschiderea celei de-a doua părţi - MĂ MUT LA TATA? – actorii îi pun la curent pe spectatori cu întâmplările din prima parte şi recreează ultima secvenţă: aşteptarea oaspetelui la cină. Acesta soseşte şi aflăm că este coleg de facultate cu mama: studiază psihologia. Fraţii nu acceptă ideea că mama are un iubit şi încearcă să-l îndepărteze prin orice mijloace, punându-l în situaţii dificile. Mama, enervată din cauza comportamentului copiilor, îi dă afară din casă, dar tatăl vitreg le dă cheia de la apartamentul lui. Doar că aceştia nu dau curs invitaţiei şi se tot întorc, începând un joc de-a v-aţi ascunselea în dulap, sub masă… Având convingerea că potenţialul tată vitreg le înşeală mama, cei doi fraţi apelează la măsuri extreme de îndepărtare a acestuia: îi pun laxative în paharul cu vin, telefonează la un salon de masaj erotic, solicitând deplasarea unei fete la domiciliu şi sună chiar şi la poliţie.

Întreaga piesă este întreţesută cu răsturnări de situaţie şi replici memorabile, punctate de aplauze furtunoase din partea publicului şi de cascade de râs.

Sunt tare curioasă: vor mai pune în scenă o continuare? La cine se vor muta de data asta? J

Cei ce nu uită...

„Noi vom muri, la fel ca toţi cei ce azi luptă în munţi, moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult decât orice libertatea. Mamă ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine.” (Motto 1 - Cei ce nu uită...)

Sâmbătă, am fost la spectacolul de teatru Cei ce nu uită... Acesta a fost realizat după un scenariu de Gavriil Pinte şi a obţinut Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Scurt – FITO 2013 – desfăşurat la Oradea, în luna septembrie.

Spectacol de teatru nu este însă cea mai potrivită expresie pentru ceea ce am trăit, pentru că întreaga construcţie scenică este o aducere aminte a martirilor închisorilor comuniste, a suferinţelor îndurate de aceştia, o mărturie a terorii şi a atrocităţilor comise de comunişti. Este un spectacol complex, greu digerabil, în care te simţi prins atât de adânc încât trebuie să-ţi reaminteşti, să te autosugestionezi că este doar o piesă de teatru şi că tu eşti doar un simplu spectator, nu unul dintre personaje.

Procesul de implicare a publicului începe imediat ce ai intrat în clădirea teatrului. Îţi aştepţi rândul pentru a ţi se nota numele în registru, eşti fotografiat şi ţi se eliberează o cartelă de raţie. Ţi se atrage atenţia să reţii numărul care ţi-a fost atribuit, întrucât este “foarte important”. Pătrunzi apoi de-a lungul unui culoar lung, străjuit de pereţi negri şi ajungi succesiv în faţa mai multor uşi metalice închise, cu gratii la geam. Din dosul lor, câte un gardian te întreabă numele şi îţi cere cartela, îndemnându-te, în timp ce îţi rupe din cartela de raţie, să priveşti pe fereastra din dreapta sau din stânga, după caz. La ultima uşă, constaţi că ţi-ai pierdut identitatea, nu mai eşti întrebat de nume, ci de număr. Identitatea ta ca om este anulată, ai devenit doar un număr în maşinăria distructivă de personalităţi, de conştiinţe, de visuri.

Ajuns pe scenă, faţă în faţă cu nişte uşi metalice zăbrelite, eşti transpus într-o atmosferă la fel de sumbră, în care domneşte teroarea şi lipsa oricărei şanse de evadare. Te simţi captiv în închisoare, alături de ceilalţi deţinuţi în uniforme vărgate, care pornesc într-un marş al morţii. Aspectul jalnic, suferinţa şi umilinţele prizonierilor contrastează puternic cu uniformele impecabile ale gardienilor, cu aroganţa şi cruzimea lor. Ţi se prezintă mărturii ale deţinuţilor, poezii recitate de deţinuţi şi de gardieni, asişti la torturi şi la ilustrarea cumplitului proces de reeducare întreprins de gardieni. Simţurile îţi sunt ascuţite până la extrem, îţi vine să plângi, să urli de durerea nedreptăţilor, să te ridici şi să părăseşti sala. Tu ai această posibilitate, dar ei… sutele de mii de deţinuţi din închisorile comuniste, ei au fost nevoiţi să îndure atrocităţi inimaginabile timp de luni sau chiar ani, s-au zbătut în mizerie, foamete, tortură, singura alinare rămânându-le credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi rugăciunile aprinse…

Pe neaşteptate, ţi se strigă numărul şi eşti poftit spre camionul oprit în spatele teatrului, un camion militar cu prelată, cu două rânduri de bănci de scândură, unde urci alături de câţiva deţinuţi şi gardieni. Deţinuţii sunt obligaţi să recite poezii, sunt legaţi cu lanţuri şi umiliţi în permanenţă. După un drum de câteva minute, în care simţi din plin zdruncinăturile, ajungi într-un loc străjuit de clădiri vechi şi eşti îndemnat să cobori. Este o vreme câinească, ploioasă şi rece, numai potrivită situaţiei. Observi în depărtare o scenă improvizată, unde se ţine o petrecere cu muzică şi voie bună, dată de gardieni şi asişti, perplex, la executarea prin împuşcare a 2 deţinuţi. Pe urmă, eşti poftit din nou în camion şi readus la teatru.

  

Povestea se termină simplu şi dramatic, fără actori pe scenă, fără aplauze. Aprinzi, alături de ceilalţi spectatori, câte o lumânare în memoria tuturor victimelor uitate ale comunismului şi te retragi în tăcere de-a lungul aceluiaşi coridor întunecat, pentru ca, la final, să-ţi primeşti legitimaţia de martor.

Rămâi doar tu cu gândurile tale şi cu apăsarea celor trăite timp de 2 ore, percepute însă ca interminabile. Rămâi tu, singur, în noaptea ploioasă, un martor împovărat al unei bucăţi de istorie în care ai fost transpus şi pe care nu o mai poţi uita.

Acum şi eu fac parte dintre Cei ce nu uită…

„După 50 de ani, adunarea parlamentară a Consiliului Europei nu a reuşit , în ianuarie 2006, să determine condamnarea oficială a crimelor comunismului.  În sala pe jumătate goală a Palatului Europei, nu s-a putut vota recomandarea oficială, ca ideologia care a ucis milioane de oameni şi executanţii ei să fie trimişi în instanţe, aşa cum s-a întâmplat în cazul procesului de la Nuremberg. Neavând parte de judecată, de dreptate, de morminte, martirii regimurilor comuniste nu se pot odihni decât în memoria noastră – poate singura formă de justiţie.” (Motto 2 - Cei ce nu uită...)

http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/cei-ce-nu-uita/

Parisul amintirilor mele, Parisul imaginar şi Parisul real

Fiecare oraș este unic. Fiecare oraș are propria istorie, propriile povești, propria cultură și propriul prezent. Însă un oraș, fie el și Parisul anului 2013, nu este întotdeauna același pentru toată lumea. Orice oraș poate avea mai multe valențe, în funcție de oamenii care se plimbă pe străzile sale. Așa cum „beauty is in the eye of the beholder” (în traducere, „frumusețea este în ochiul privitorului”, este subiectivă), fiecare loc este în inima și mintea călătorului.

Pentru mine, Parisul are propriile coordonate, legate de experiențe personale.

1991. Clasa a doua. Încep să învăţ limba franceză. Mi se pare cea mai frumoasă limbă străină, melodioasă, caldă, încărcată de istorie. Asimilez cu bucurie fiecare nou cuvânt, fiecare nouă expresie şi îmi doresc să comunic cu cineva în franceză.

1993. Clasa a treia. Primesc „cadou” o prietenă prin corespondenţă: profesoara de franceză ne întrebase cine doreşte să corespondeze cu copii francezi, câţiva dintre noi ne-am dat adresele şi, în scurt timp, cu mare bucurie și emoție, am găsit în cutia poştală o scrisoare de la Elia.

1993-2000. Timp de câţiva ani, mai des sau mai rar, ne trimitem scrisori, poze, ne  împărtăşim hobby-uri şi ne povestim ce am mai făcut. Creştem, ne schimbăm, ne mai îndepărtăm dar, cu toate astea, păstrăm legătura.

2000. Mi se iveşte ocazia de a călători cu profesoara de franceză şi cu nişte colegi în Franţa, într-un schimb de experienţă. Este prima mea ieşire din ţară şi rămâne, categoric, una memorabilă. Vizităm Veneţia, Monaco, Bordeaux, Arcachon, Duna lui Pilat (cea mai înaltă dună de nisip din Europa – 117 m), Versailles, Castelul Chambord, Paris.

Primul contact cu Parisul, primul şoc: puzderie de negri şi arabi care se revarsă pe străzi, care vând prin magazine, care te momesc cu turnuri Eiffel în miniatură şi albume de cărţi poştale. Ne plimbăm pe bulevarde și străduțe deopotrivă, îmi exersez franceza „acostând” persoane pentru a cere indicaţii turistice; vizităm cartierul Montmartre (unde primesc o caricatură, din partea unui artist stradal), urcăm zeci de trepte până la Bazilica Sacre Coeur şi luăm cu asalt Turnul Eiffel.

Elia locuieşte deja în Paris (după ce, în ultimii ani, schimbase câteva oraşe), aşa că o sun şi stabilim o întâlnire în faţa Catedralei Notre Dame. Mă aşteaptă împreună cu părinţii şi cu fratele Florian, facem schimb de cadouri (eu primesc o brăţară superbă, argintie cu pietricele aplicate, un set de brăţări din mărgeluțe roşii şi portocalii şi 2 agrafe de păr în forma de libelule), vizităm împreună catedrala şi pornim la plimbare prin oraş, spre Jardins des Tuileries şi Muzeul Luvru. Povestim vrute şi nevrute, când se dezlănţuie o ploaie neprevăzută, care ne surprinde fără umbrelă. Şi atunci să ne vedeţi pe noi plimbându-ne prin ploaie, în timp ce mâncăm înghețată cumpărată la o tonetă din Jardin des Tuileries. Puțin ne mai lipsește să începem să dansăm. Dar cum Singing (and dacing) in the rain ține de altă poveste, mă gândesc că este mai potrivit să trăiesc La vie en rose, vorba cântecului, așa că  împrumut ochelarii de soare roz ai Eliei și, brusc, totul devine feeric.

De la feerie la realitate nu este însă decât un pas. Pe parcursul plimbării noastre, remarc un domn care face constant poze în preajma noastră. Îl văd o dată, îl văd de două ori, categoric avem un stalker J Nu-i spun nimic Eliei, mi s-o fi părând, dar povestea se repetă. Desigur, ne urmăreşte… Încep să-mi fac probleme. Amuzată, mai târziu descopăr că, de fapt, domnul în cauză nu este nimeni altul decât tatăl Eliei.

Timpul nostru împreună se apropie de sfârșit, iar eu trebuie să mă întâlnesc cu grupul pentru a pleca la hotel. Pupici, îmbrăţişări, rămas bun; gata, acesta a fost Parisul meu în anul de grație 2000. Peste puţin timp primesc în cutia poştală un plic cu pozele făcute de tatăl Eliei la întâlnirea noastră.

2010. Se împlineşte un deceniu de la excursia mea pariziană. Mă cuprinde nostalgia. Farmecul Parisului, amplificat de melodiile lui Joe Dassin, Edith Piaf, Charles Aznavour, interpreţi al căror fan devenisem între timp, mă face să visez la o revedere. Dar sunt atâtea alte destinaţii turistice care ar merita bifate pentru prima dată. În plus, sper la un context potrivit. Aşa că… mai aştept.

2012. Vizionez filmul Midnight in Paris, regizat de Woody Allen. La prima vedere, un film uşurel, genul de film american care mie îmi displace. Doar că acesta nu este clasicul film american, de vreme ce povestea se întâmplă la Paris. Să vedem, deci: Sena, grădini superbe cu copaci toaletaţi geometric, muzee, cartierul Montmartre,  un  scriitor nostalgic, atras de Parisul anilor de început de secol:

„Îţi poţi imagina cât de minunat arăta acest oraş în ploaie?

Imaginează-ţi oraşul în anii '20.

Paris în anii '20, ploaia, artiştii şi scriitorii.”

Şi, într-o seară târzie, atunci când gongul bate miezul nopţii, pierdut pe străduţele pustii şi fermecătoare din Montmartre, personajul nostru este transpus în trecut. I se dezvăluie astfel La belle epoque parisienne, un timp şi un spaţiu populate de personalităţi ale culturii şi artei precum Dali, Hemingway, Cole Porter,  Picasso, Scott Fitzgerald. Firul poveştii împleteşte de aici încolo trecut şi prezent, vis şi realitate, până când personajul principal îşi găseşte propriul drum.

După un astfel de film, cum să nu-ţi doreşti să retrăieşti atmosfera pariziană, fie el Parisul din amintirile şi nostalgiile tale sau din proiecţiile unui regizor american ori Parisul real, contemporan?

2013. Printr-un minunat concurs de întâmplări, mi se oferă ocazia de a revedea Parisul. Finalmente! Înarmată cu cel mai practic ghid turistic, cu zeci de pagini citite şi răscitite despre Paris, cu hârtii imprimate şi notiţe bine documentate, aştept ziua cea mare. Paris, j’arrive!  

Au urmat 2 zile de vis, în care am descoperit Parisul real, dar împletit, în manieră personală, cu zeci de fire desprinse din trecut şi proiecţii imaginare. De altfel, nu poţi trăi Parisul contemporan fără a trăi la fiecare pas Parisul atât de încărcat de istorie. Fiecare clădire, fiecare străduţă, fiecare din zecile de poduri peste Sena poartă în ele bucăţi de istorie, degajând un romantism aparte.

Parisul real este unul cosmopolit, aglomerat, murdar. Însă atunci când eşti un turist venit de departe cu planuri, visuri şi mult entuziasm, nimic din toate acestea nu te mai poate dezamăgi. Te laşi pur şi simplu cucerit, dus de val, purtat pe străzi şi bulevarde, prin biserici, magazine, cafenele şi parcuri.

Mă întreb cum este să locuieşti într-o metropolă care este în permanenţă asediată, cotropită de turişti veniţi cu hoardele şi cum simţi tu, ca parizian, oraşul. Te mai încântă, îl mai savurezi sau devii plictisit de el şi îţi doreşti un oraş mai liniştit? Cred că mi-ar plăcea să fac acest test al Parisului, într-o bună zi.