„Noi vom muri, la fel ca toţi cei ce azi luptă în munţi,
moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei
comuniste, că noi am iubit mai mult decât orice libertatea. Mamă ţară, iartă-ne
că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine.” (Motto 1 - Cei ce nu uită...)
Sâmbătă, am fost la spectacolul de teatru Cei ce nu uită... Acesta a fost realizat după un scenariu de Gavriil
Pinte şi a obţinut Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Scurt –
FITO 2013 – desfăşurat la Oradea, în luna septembrie.
Spectacol de teatru nu este însă cea mai potrivită expresie
pentru ceea ce am trăit, pentru că întreaga construcţie scenică este o aducere
aminte a martirilor închisorilor comuniste, a suferinţelor îndurate de aceştia,
o mărturie a terorii şi a atrocităţilor comise de comunişti. Este un spectacol
complex, greu digerabil, în care te simţi prins atât de adânc încât trebuie să-ţi
reaminteşti, să te autosugestionezi că este doar o piesă de teatru şi că tu
eşti doar un simplu spectator, nu unul dintre personaje.
Procesul de
implicare a publicului începe imediat ce ai intrat în clădirea teatrului. Îţi
aştepţi rândul pentru a ţi se nota numele în registru, eşti fotografiat şi ţi
se eliberează o cartelă de raţie. Ţi se atrage atenţia să reţii numărul care ţi-a
fost atribuit, întrucât este “foarte important”. Pătrunzi apoi de-a lungul unui
culoar lung, străjuit de pereţi negri şi ajungi succesiv în faţa mai multor uşi
metalice închise, cu gratii la geam. Din dosul lor, câte un gardian te întreabă
numele şi îţi cere cartela, îndemnându-te, în timp ce îţi rupe din cartela de
raţie, să priveşti pe fereastra din dreapta sau din stânga, după caz. La ultima
uşă, constaţi că ţi-ai pierdut identitatea, nu mai eşti întrebat de nume, ci de
număr. Identitatea ta ca om este anulată, ai devenit doar un număr în maşinăria
distructivă de personalităţi, de conştiinţe, de visuri.
Ajuns pe scenă,
faţă în faţă cu nişte uşi metalice zăbrelite, eşti transpus într-o atmosferă la
fel de sumbră, în care domneşte teroarea şi lipsa oricărei şanse de evadare. Te
simţi captiv în închisoare, alături de ceilalţi deţinuţi în uniforme vărgate,
care pornesc într-un marş al morţii. Aspectul jalnic, suferinţa şi umilinţele
prizonierilor contrastează puternic cu uniformele impecabile ale gardienilor,
cu aroganţa şi cruzimea lor. Ţi se prezintă mărturii ale deţinuţilor, poezii
recitate de deţinuţi şi de gardieni, asişti la torturi şi la ilustrarea cumplitului
proces de reeducare întreprins de gardieni. Simţurile îţi sunt ascuţite până la
extrem, îţi vine să plângi, să urli de durerea nedreptăţilor, să te ridici şi
să părăseşti sala. Tu ai această posibilitate, dar ei… sutele de mii de
deţinuţi din închisorile comuniste, ei au fost nevoiţi să îndure atrocităţi
inimaginabile timp de luni sau chiar ani, s-au zbătut în mizerie, foamete,
tortură, singura alinare rămânându-le credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi
rugăciunile aprinse…
Pe neaşteptate,
ţi se strigă numărul şi eşti poftit spre camionul oprit în spatele
teatrului, un camion militar cu prelată, cu două rânduri de bănci de scândură,
unde urci alături de câţiva deţinuţi şi gardieni. Deţinuţii sunt obligaţi să
recite poezii, sunt legaţi cu lanţuri şi umiliţi în permanenţă. După un drum de
câteva minute, în care simţi din plin zdruncinăturile, ajungi într-un loc
străjuit de clădiri vechi şi eşti îndemnat să cobori. Este o vreme câinească,
ploioasă şi rece, numai potrivită situaţiei. Observi în depărtare o scenă
improvizată, unde se ţine o petrecere cu muzică şi voie bună, dată de gardieni
şi asişti, perplex, la executarea prin împuşcare a 2 deţinuţi. Pe urmă, eşti
poftit din nou în camion şi readus la teatru.
Povestea se termină
simplu şi dramatic, fără actori pe scenă, fără aplauze. Aprinzi, alături de ceilalţi
spectatori, câte o lumânare în memoria tuturor victimelor uitate ale comunismului
şi te retragi în tăcere de-a lungul aceluiaşi coridor întunecat, pentru ca, la
final, să-ţi primeşti legitimaţia de martor.
Rămâi doar tu
cu gândurile tale şi cu apăsarea celor trăite timp de 2 ore, percepute însă ca interminabile.
Rămâi tu, singur, în noaptea ploioasă, un martor împovărat al unei bucăţi de
istorie în care ai fost transpus şi pe care nu o mai poţi uita.
Acum şi eu fac parte
dintre Cei ce nu uită…
„După
50 de ani, adunarea parlamentară a Consiliului Europei nu a reuşit , în ianuarie
2006, să determine condamnarea oficială a crimelor comunismului. În sala
pe jumătate goală a Palatului Europei, nu s-a putut vota recomandarea oficială,
ca ideologia care a ucis milioane de oameni şi executanţii ei să fie trimişi în
instanţe, aşa cum s-a întâmplat în cazul procesului de la Nuremberg. Neavând
parte de judecată, de dreptate, de morminte, martirii regimurilor comuniste nu
se pot odihni decât în memoria noastră – poate singura formă de justiţie.” (Motto 2 - Cei ce nu uită...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu