Mândră că sunt orădeancă

În luna octombrie a acestui an, echipa site-ului http://www.oradeainimagini.ro/ a lansat o campanie dedicată Oradei şi orădenilor, intitulată sugestiv "Mândru că sunt orădean", prin care orădenii erau încurajaţi să spună ce îi face mândri că aparţin acestui oraş. Astfel, în fiecare zi, pe pagina de facebook a proiectului era prezentată chintesenţa declaraţiei unui orădean mândru de oraşul său, conţinutul integral al declaraţiei urmând să fie făcut public ulterior, pe site.

M-am numărat printre persoanele selectate să facă parte din această campanie şi mă bucur tare mult de experienţa frumoasă.

Iată declaraţia mea:

Un oraş este definit prin istoria şi cultura sa, prin construcţiile şi spaţiile sale verzi, prin infrastructura sa şi, mai presus de toate, prin oamenii săi. Este un melanj de trecut şi prezent, care îi conferă perspective unice.

Cu o istorie atât de îndelungată de 900 de ani, Oradea a fost martorul multor schimbări, unele progresiste, altele dramatice. În urmă cu câţiva ani însă, ritmul său de dezvoltare devenise unul lent, oraşul părea să stagneze şi schimbările majore păreau puţin probabile. Apoi, lucrurile s-au pus în mişcare şi oraşul a început să se dezvolte în ritm alert.

În ultimii ani, Oradea a prins viaţă sub aspect economic, industrial, cultural, social, sportiv, ecologic etc., derulându-se numeroase proiecte prin intermediul instituţiilor locale şi al diverselor organizaţii. Oraşul promite şi în perspectivă turistică şi merită să devină un obiectiv turistic semnificativ.

Cât despre noi, orădenii, am remarcat faptul că implicarea şi expectanţele noastre au crescut. Am început să ridicăm standardele şi am devenit conştienţi de faptul că putem schimba multe implicându-ne şi având o viziune deschisă, că de noi depinde să avem un oraş prosper, frumos şi curat. Suntem mai interesaţi, mai responsabili şi, totodată, mai încrezători.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, sunt mândră că sunt orădeancă.

Declaraţiile celorlalţi participanţi la campania "Mândru că sunt orădean" pot fi citite aici.

Felicitări organizatorilor pentru minunata idee! A fost o campanie extrem de reuşită! 

Aşteptăm cu mare interes noi proiecte...

Afişul final al campaniei Mândru că sunt orădean, cu pozele tuturor participanţilor:

Alexandru Tomescu şi vioara Stradivarius

În această primăvară, Oradea s-a numărat printre oraşele în care a poposit celebrul violonist Alexandru Tomescu, cu a sa şi mai celebră vioară Stradivarius. Violonistul a câştigat dreptul să cânte la acest instrument în 2007, în urma unui concurs naţional. Concertul a făcut parte din Turneul Naţional Stradivarius Bach to Basics şi a cuprins Sonatele şi Partitele compuse de Johann Sebastian Bach.

A fost un eveniment de excepţie, la care melomanii orădeni s-au adunat în număr mare, astfel încât Bazilica Romano-Catolică de la Muzeu s-a dovedit neîncăpătoare. Intrarea a fost liberă, dar evenimentul a avut un scop caritabil, astfel încât spectatorii au fost îndemnaţi să facă donaţii pentru Hope and Homes for Children România, organizaţie pe care Alexandru Tomescu o susţine din anul 2012. 

Sunetele distinse ale viorii sale au rezonat în decorul sacral, acustica a fost perfectă, iar decorul înălţător. A fost o experienţă sublimă, extrem de emoţionantă!

Găsiţi aici câteva poze superbe de la evenimentul din Oradea.

În data de 18 noiembrie, Ministerul Culturii şi Filarmonica “George Enescu” au organizat un nou concurs pentru încredinţarea viorii Stradivarius Elder-Voicu, iar câştigător a fost, pentru a doua oară, Alexandru Tomescu, care şi-a prelungit astfel dreptul de a cânta la acest instrument pentru încă 5 ani, până în 2018.

Din juriu au făcut parte Nicolae Licareţ, director artistic al Filarmonicii “George Enescu”, Christian Badea, dirijor, şi violoniştii Daniel Podlovschi şi Varujan Cozighian.

Mai multe informaţii puteţi citi aici.

Felicitări, Alexandru Tomescu!

Budapest Laugh and Learn - Toastmasters District 59 European 2013 Fall Conference

Ce?

Conferinţa Europeană de toamnă a Districtului 59 Toastmasters

(Budapest Laugh & Learn – Toastmasters District 59 European 2013 Fall Conference)

Unde?

 Budapesta, Golyavar Conference Centre

Când?

Vineri – duminică (15-17 noiembrie 2013)

Cum am ajuns eu acolo?

În urma unui telefon primit seara târziu, vineri, de la buna mea prietenă Alina. Aveau nevoie de a patra persoană care să participe sâmbătă la conferinţa de la Budapesta, alături de echipa Oradea Toastmasters: Ionuţ Breb - președinte, Alina Gâdoiu - fost președinte şi Sergiu Fanea - Vicepreşedinte Membri. Aveam planuri, desigur, dar ce poate fi mai interesant decât o vizită tematică la Budapesta, pentru un eveniment unic? Aşadar am zis: prezentă!

Şi s-a dovedit a fi cea mai inspirată decizie de moment. După o noapte de somn puţin, ora 6 a.m. m-a găsit cam zombie, dar entuziastă. Şi zâmbitoare. A urmat un drum de circa trei ore, cu voie bună şi discuţii cu prieteni dragi.

Odată sosiţi la locul evenimentului, ne-am întâlnit cu echipa Timişoara Toastmasters, am primit legitimaţiile de participant şi am picat la ţanc pentru concursul de Table Topics în limba engleză, care era în plină desfăşurare. Tema discursurilor la această secţiune a fost What Does Humour Mean to You? (Ce înseamnă umorul pentru tine?) Au participat 14 concurenţi, cu discursuri extreme de bune, care nu au trădat faptul că tema discursului fusese aflată cu doar câteva secunde înainte. Da, este o performanţă nu foarte uşor de atins! Necesită, pe lângă inspiraţie şi prezenţă de spirit, antrenament într-un club de public speaking.

Humour is a serious thing (Umorul este o chestiune serioasă) – spunea Winston Churchill.

De asemenea, Humour is not only the best medicine, humour is power (Umorul nu este doar cel mai bun medicament, umorul este putere).

A urmat District Council Meeting – Reuniunea de Consiliu a Districtului 59, unde s-a votat propunerea de aderare la district a Italiei şi a României. Dacă referitor la aderarea Italiei au fost adresate întrebări, pentru România nu au existat întrebări sau opoziții. Cu excepţia câtorva abţineri, participanţii au votat pentru. Ar fi fost, de altfel, surprinzător să voteze contra, de vreme ce Toastmasters a devenit o entitate tot mai puternică în România, existând deja 11 cluburi chartate. Aşadar, de anul viitor, Toastmasters România va fi membru al Districtului European 59. Felicitări, Toastmasters România!

Câteva cuvinte despre Districtul 59: în anul 2012 a fost cel mai bun district Toastmasters din lume. Obiectivele sale pentru 2013 sunt să redevină cel mai bun district din lume și să aibă în componență peste 20 de cluburi.

Bucuroşi şi mândri de succesul România Toastmasters, ne-am dedicat următoarele ore plimbării prin Budapesta. Am admirat panorama superbă a oraşului de pe Dealul Gellert, am străbătut faimosul Pod cu lei, i-am căutat pe Iancu de Hunedoara şi pe Matei Corvin printre statuile din Piaţa Eroilor, am contemplat replica maghiară a Castelului Corvinilor de la Hunedoara şi clădirile învecinate şi am surprins un minunat apus de soare.

De la plăcut, înapoi la util! De fapt, la util şi plăcut în acelaşi timp. Am revenit la Centrul de conferinţe Golyavar pentru a asista la finala concursului de discursuri pregătite în limba engleză. Au concurat 6 toastmasteri, cu următoarele discursuri:

1. Marc Yoshikawa – Control Yourself
2. Carsten Wendt – I Am Not a Latin Lover
3. Adam Wern – Brutal Honesty
4. Sangbreeta Moitra – The Lesson I Learned
5. Ben Parsons – The Kiss Guide to Toastmasters
6. Mel Kelly – Sealed with a Kiss

Preferaţii mei, atât la Table Topics cât şi la discursurile pregătite, au coincis aproape în totalitate cu cei ai juriului, iar clasamentul a arătat astfel:

English Table Topics Speech Contest

1. John Holway
2. Daniël van Doorn
3. Carina Schey

English Humorous Speech Contest

1. Mel Kelly
2. Mark Yoshikawa
3. Sangbreeta Moitra

Trebuie să vă spun despre Budapest Laugh and Learn că a fost o manifestare mult mai complexă, care a cuprins, pe lângă evenimentele prezentate mai sus, workshopuri şi concursuri de discursuri pregătite şi Table topics în limbile germană şi franceză. Tema sa centrală, cum o reflectă și numele, a fost umorul, iar evenimentele au fost cu și despre umor.

Concluzii?

M-am simţit extraordinar, am zâmbit mult, am râs, am învăţat şi mi-am propus o temă de reflecție: care vor fi următorii mei paşi în direcţia Toastmasters?

Să fii membru Toastmasters poate fi o experienţă esenţială în dezvoltarea personală. Este un subiect la care mă gândesc tot mai mult. Voi?

MĂ MUT LA TATA?

Aseară, am primit cu mare bucurie invitaţia de a merge la piesa de teatru MĂ MUT LA TATA?, concepută ca o continuare a piesei jucate la Oradea în urmă cu doi ani, în cadrul Toamnei orădene: MĂ MUT LA MAMA! Actorii din rolurile principale au fost aceiaşi: Adriana Trandafir - mama, Gabriel Fătu (fostul farsor TV) – fratele mai mic şi Andreas Petrescu – fratele mai mare. Lor li s-a adăugat, în rolul viitorului tată vitreg, Adrian Păduraru (actorul din filmul Declaraţie de dragoste).

Dar să vă spun mai întâi câteva cuvinte despre prima parte - MĂ MUT LA MAMA!  Piesa a fost scrisă de Andreas Petrescu „şi un pic Gabriel Fătu”, special pentru Adriana Trandafir şi este regizată de Gelu Colgeac. Actorii şi-au păstrat în piesă prenumele reale, pentru un plus de autenticitate, probabil.

Piesa este o comedie spumoasă, despre doi fraţi cu vârste peste 30 de ani, care se decid să se mute înapoi în casa mamei, încercând să fugă de problemele lor: Andrei şi-a prins iubita în pat cu altă femeie, iar Gabriel are probleme cu soţia. Cei doi manifestă un comportament infantil şi încep un joc de-a şoarecele şi pisica, cu răsturnări de situaţie şi schimburi aprinse de replici, disputându-şi în mod imatur dragostea mamei, despre care fiecare consideră că i se cuvine. Colac peste pupăză, cei doi află că iubita lor mămică, rămasă văduvă, are un iubit, pe care îl aşteaptă la cină. Aşa se termină prima parte a serialului de teatru.

În deschiderea celei de-a doua părţi - MĂ MUT LA TATA? – actorii îi pun la curent pe spectatori cu întâmplările din prima parte şi recreează ultima secvenţă: aşteptarea oaspetelui la cină. Acesta soseşte şi aflăm că este coleg de facultate cu mama: studiază psihologia. Fraţii nu acceptă ideea că mama are un iubit şi încearcă să-l îndepărteze prin orice mijloace, punându-l în situaţii dificile. Mama, enervată din cauza comportamentului copiilor, îi dă afară din casă, dar tatăl vitreg le dă cheia de la apartamentul lui. Doar că aceştia nu dau curs invitaţiei şi se tot întorc, începând un joc de-a v-aţi ascunselea în dulap, sub masă… Având convingerea că potenţialul tată vitreg le înşeală mama, cei doi fraţi apelează la măsuri extreme de îndepărtare a acestuia: îi pun laxative în paharul cu vin, telefonează la un salon de masaj erotic, solicitând deplasarea unei fete la domiciliu şi sună chiar şi la poliţie.

Întreaga piesă este întreţesută cu răsturnări de situaţie şi replici memorabile, punctate de aplauze furtunoase din partea publicului şi de cascade de râs.

Sunt tare curioasă: vor mai pune în scenă o continuare? La cine se vor muta de data asta? J

Cei ce nu uită...

„Noi vom muri, la fel ca toţi cei ce azi luptă în munţi, moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult decât orice libertatea. Mamă ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine.” (Motto 1 - Cei ce nu uită...)

Sâmbătă, am fost la spectacolul de teatru Cei ce nu uită... Acesta a fost realizat după un scenariu de Gavriil Pinte şi a obţinut Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Scurt – FITO 2013 – desfăşurat la Oradea, în luna septembrie.

Spectacol de teatru nu este însă cea mai potrivită expresie pentru ceea ce am trăit, pentru că întreaga construcţie scenică este o aducere aminte a martirilor închisorilor comuniste, a suferinţelor îndurate de aceştia, o mărturie a terorii şi a atrocităţilor comise de comunişti. Este un spectacol complex, greu digerabil, în care te simţi prins atât de adânc încât trebuie să-ţi reaminteşti, să te autosugestionezi că este doar o piesă de teatru şi că tu eşti doar un simplu spectator, nu unul dintre personaje.

Procesul de implicare a publicului începe imediat ce ai intrat în clădirea teatrului. Îţi aştepţi rândul pentru a ţi se nota numele în registru, eşti fotografiat şi ţi se eliberează o cartelă de raţie. Ţi se atrage atenţia să reţii numărul care ţi-a fost atribuit, întrucât este “foarte important”. Pătrunzi apoi de-a lungul unui culoar lung, străjuit de pereţi negri şi ajungi succesiv în faţa mai multor uşi metalice închise, cu gratii la geam. Din dosul lor, câte un gardian te întreabă numele şi îţi cere cartela, îndemnându-te, în timp ce îţi rupe din cartela de raţie, să priveşti pe fereastra din dreapta sau din stânga, după caz. La ultima uşă, constaţi că ţi-ai pierdut identitatea, nu mai eşti întrebat de nume, ci de număr. Identitatea ta ca om este anulată, ai devenit doar un număr în maşinăria distructivă de personalităţi, de conştiinţe, de visuri.

Ajuns pe scenă, faţă în faţă cu nişte uşi metalice zăbrelite, eşti transpus într-o atmosferă la fel de sumbră, în care domneşte teroarea şi lipsa oricărei şanse de evadare. Te simţi captiv în închisoare, alături de ceilalţi deţinuţi în uniforme vărgate, care pornesc într-un marş al morţii. Aspectul jalnic, suferinţa şi umilinţele prizonierilor contrastează puternic cu uniformele impecabile ale gardienilor, cu aroganţa şi cruzimea lor. Ţi se prezintă mărturii ale deţinuţilor, poezii recitate de deţinuţi şi de gardieni, asişti la torturi şi la ilustrarea cumplitului proces de reeducare întreprins de gardieni. Simţurile îţi sunt ascuţite până la extrem, îţi vine să plângi, să urli de durerea nedreptăţilor, să te ridici şi să părăseşti sala. Tu ai această posibilitate, dar ei… sutele de mii de deţinuţi din închisorile comuniste, ei au fost nevoiţi să îndure atrocităţi inimaginabile timp de luni sau chiar ani, s-au zbătut în mizerie, foamete, tortură, singura alinare rămânându-le credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi rugăciunile aprinse…

Pe neaşteptate, ţi se strigă numărul şi eşti poftit spre camionul oprit în spatele teatrului, un camion militar cu prelată, cu două rânduri de bănci de scândură, unde urci alături de câţiva deţinuţi şi gardieni. Deţinuţii sunt obligaţi să recite poezii, sunt legaţi cu lanţuri şi umiliţi în permanenţă. După un drum de câteva minute, în care simţi din plin zdruncinăturile, ajungi într-un loc străjuit de clădiri vechi şi eşti îndemnat să cobori. Este o vreme câinească, ploioasă şi rece, numai potrivită situaţiei. Observi în depărtare o scenă improvizată, unde se ţine o petrecere cu muzică şi voie bună, dată de gardieni şi asişti, perplex, la executarea prin împuşcare a 2 deţinuţi. Pe urmă, eşti poftit din nou în camion şi readus la teatru.

  

Povestea se termină simplu şi dramatic, fără actori pe scenă, fără aplauze. Aprinzi, alături de ceilalţi spectatori, câte o lumânare în memoria tuturor victimelor uitate ale comunismului şi te retragi în tăcere de-a lungul aceluiaşi coridor întunecat, pentru ca, la final, să-ţi primeşti legitimaţia de martor.

Rămâi doar tu cu gândurile tale şi cu apăsarea celor trăite timp de 2 ore, percepute însă ca interminabile. Rămâi tu, singur, în noaptea ploioasă, un martor împovărat al unei bucăţi de istorie în care ai fost transpus şi pe care nu o mai poţi uita.

Acum şi eu fac parte dintre Cei ce nu uită…

„După 50 de ani, adunarea parlamentară a Consiliului Europei nu a reuşit , în ianuarie 2006, să determine condamnarea oficială a crimelor comunismului.  În sala pe jumătate goală a Palatului Europei, nu s-a putut vota recomandarea oficială, ca ideologia care a ucis milioane de oameni şi executanţii ei să fie trimişi în instanţe, aşa cum s-a întâmplat în cazul procesului de la Nuremberg. Neavând parte de judecată, de dreptate, de morminte, martirii regimurilor comuniste nu se pot odihni decât în memoria noastră – poate singura formă de justiţie.” (Motto 2 - Cei ce nu uită...)

http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/cei-ce-nu-uita/