Prezent şi amintiri hibernale

A-nceput de ieri să cadă/ Câte-un fulg, acum a stat./ Norii s-au mai răzbunat. (George Coşbuc – Iarna pe uliţă)

Acestea au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte atunci când m-am uitat pe fereastră azi dimineaţă. A început să ningă de ieri, ninge în continuare şi oraşul capătă o alură nouă, una de sărbătoare. Parcă te aştepţi să vină din nou Crăciunul şi Anul Nou. Sau cel puţin aşa erai obişnuit în copilărie… atunci, ninsoarea prevestea sărbătorile. Nu şi în iarna aceasta; nu şi în ultimii ani. Sărbătorile au venit şi au trecut relativ anost, fără pic de zăpadă. Desigur, le-am simţit, ne-am emoţionat, ne-am entuziasmat, dar parcă lipsea CEVA. Lipsea covorul alb aşternut cât vezi cu ochii, pe dealuri, câmpii, case, pe străzi şi prin parcuri…

Stau acum la geam şi privesc fulgii de zăpadă care se cern şi în dansul lor jucăuş ating pământul. Nu este suficient de frig pentru ca aceştia să se depună şi să îngroaşe stratul subţirel format în timpul nopţii. Stau şi îmi amintesc de iernile copilăriei mele, când ieşeam cu sania sau când mergeam la bunici, în sat şi găseam zăpada de un metru. Mă aruncam cu bucurie pe ea şi obişnuiam să fac acele forme de îngeraşi, mişcând în lateral mâinile şi picioarele.

Însă plăcerea mea cea mai mare (şi mai sadică faţă de bunica) era să creez gheaţă. Descoperisem, cu mintea mea de copil, că dacă arunc apă pe trotuare, aceasta îngheaţă şi îmi pot crea cadrul ideal pentru patinaj. Ştiam că nu fac un lucru bun, aşa că acţionam în tăcere, atunci când bunica nu se afla prin preajmă, când trebuia să stea în casă o perioadă mai lungă sau când era plecată la vecine.

Curtea noastră era brăzdată de trotuare lungi, betonate, pe care vărsam apă din găleată, aşteptând cu sufletul la gură să se transforme în gheaţă şi să pot ieşi la patinaj. Aveam şi accesoriile potrivite: nişte papuci de casă de-ai bunicii, închişi în faţă, cu tălpi subţiri şi netede, care alunecau de minune pe gheaţă. Categoric, erau mult mai buni decât ghetuţele mele, pentru că îmi asigurau propulsarea pe o distanţă cât mai mare.

După ce făceam trăsnaia cu aruncatul apei, pândeam momentul potrivit pentru a mă bucura de ea. Ieşeam din casă fuga-fuguţa, încălţată cu galoşii fermecaţi, dădeam câteva ture pe trotuar şi… de cele mai multe ori nu dura mult până eram prinsă şi luată la rost. Bunica îmi atrăgea atenţia că este periculos pentru ea, că poate aluneca atunci când are treabă prin curte sau când merge să hrănească animalele şi îmi strica toată munca aruncând sare pe trotuar. Dar ce argumente şi ce metode puteau convinge un copil să nu se mai joace, să nu se mai distreze?! Aşa că povestea se repeta iar şi iar… din fericire, fără consecinţe neplăcute pentru bunica, care de fiecare dată scăpa teafără şi nevătămată din încercarea de a circula, cu viteza cu care se mişcă oamenii de la ţară când au de lucru, pe un trotuar îngheţat.

Astăzi, bunicii mei dragi sunt morţi. Au trecut de atunci aproape 20 de ani. Am crescut, iar iernile şi-au pierdut farmecul de altădată. Copilul din mine s-a ascuns pe undeva, dar nu a pierit. Îşi aminteşte cu dor şi nostalgie de iernile copilăriei, de bunici, de satul vacanţelor sale…

Şi de poeziile pe care le citea cu atâta drag.

La final, tot versuri hibernale, de data aceasta de Vasile Alecsandri – Iarna.

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,

Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi...

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Lecția (personală) de început de an

Câteodată ne propunem ceva și ne încăpățânăm atât de tare să obținem acel lucru, ne canalizăm toată energia, toată speranța și încrederea în obținerea acelui lucru, crezând că de el depinde fericirea noastră, încât nici nu concepem să nu se întâmple. De ce să se întâmple? De aia, fiindcă așa mi-am propus eu, fiindcă EU vreau asta. Dar uităm să ne întrebăm: asta este și voia Domnului? Dacă noi ne îndârjim să obținem ceva, oare acel lucru chiar este cel mai bun pentru noi? Este ceva pe care sufletul nostru îl dorește și de care are nevoie sau este doar o dorință a ego-ului nostru, care nu este menită să ne aducă împlinirea visată? Oare nu ne încăpățânăm adesea să obținem cutare și cutare lucru, investind timp, energie, speranțe în ceva care nu ne îmbogățește cu nimic sufletește? Care poate ne desfată doar simțurile sau ne creează o iluzorie stare de bine, fără a ne atinge însă sufletul?

Oare Cineva acolo sus nu știe mai bine ce este potrivit pentru noi și când trebuie să se întâmple? În absența credinței, ne putem face mustrări de conștiință, ne putem întrista pentru că nu s-a întâmplat. Dar poate ar trebui să ne întrebăm: oare a fost să fie? Dacă era să fie, nu s-ar fi întâmplat deja? Și dacă nu s-a întâmplat, de ce nu s-a întâmplat? A fost pentru că noi nu merităm, pentru că nu am făcut suficiente eforturi, pentru că avem ghinion sau poate pentru că, pur și simplu, nu era ceea ce aveam nevoie atunci, la momentul respectiv? Și poate că planurile Sale cu noi sunt altele decât planurile noastre.

Totul se întâmplă dintr-un motiv și cu un scop. Poate pe moment nu îl înțelegem sau refuzăm să îl conștientizăm, însă categoric el există. Cu timpul, vom ajunge să percepem imaginea de ansamblu și să înțelegem de ce nu a fost să fie și, mai ales, ce trebuie să învățăm din asta.

Pentru că fiecare experiență prin care trecem nu este decât o lecție care trebuie învățată. Și dacă ele se repetă, asta înseamnă că nu am învățat încă lecția potrivită.

Indiferent de situațiile prin care trecem, să ne propunem să rămânem optimiști, să vedem jumătatea plină a paharului și să avem încredere că tot ceea ce se întâmplă este, într-un final, pentru binele nostru și pentru dezvoltarea noastră personală. Nu trebuie să înțelegem totul atunci, este suficient să avem răbdare...

Dăruirea ca mod de viață

... un eveniment caritabil de excepție, organizat de Point Event cândva spre finalul anului trecut, la care am meditat în ultimele zile.

De ce să dăruim și cum poate deveni dăruirea un mod de viață? Avem vreun beneficiu făcând asta? Ce și când putem dărui? Cui putem dărui? Cu ce ne schimbă viaţa actul de a dărui?

Timp de câteva ore, am fost înconjurată de oameni minunați, care fie au descoperit deja miracolul dăruirii și ni l-au împărtășit, fie erau dornici să facă o schimbare în viața lor și să învețe a oferi altora. Pentru că, nu-i așa, Biblia spune că este mai fericit cel care dăruiește decât cel care primește!?

La eveniment au fost prezente o serie de ONG-uri, asociații, ai căror reprezentanți au vorbit despre activitatea lor și despre modul în care pot fi sprijinite, pe termen lung sau în cadrul unor proiecte în derulare. 

Este vorba despre: Hospice Emanuel - Asistență Paleativă; Fundația Comunitară Oradea - Educație, Tineret; Fundația Comunia - Asistență Socială, Educație; Habitat pentru Umanitate Beiuș - Asistență Socială; Asociația SOS Autism Bihor - Sănătate; Caz umanitar Andreas Dominic - Sănătate; Caz umanitar Nora Chifor - Sănătate; Asociația Aqua Crisius Oradea - Mediu; Pro Cariere - Educație-Tineret; ADDEPT -  Dezvoltare Durabilă, Turism; Cercetaşii României - Educaţie, Tineret.

Să vedem în continuare ce ne-au dăruit cei şapte vorbitori din acea seară, în cele câteva minute ale discursurilor lor - și strecor aici notițele mele:

Sorina Bradea - Calendarul dăruirii 2014

•           În fiecare lună puteți dărui ceva.
•           În loc să dăruiți ceva final, dăruiți un început. Dăruiți ceva din care să poată fi dăruit mai departe.
•           Dăruiți cadouri calde, făcute de voi înșivă.
•          Puteți dărui și lucruri imateriale: un zâmbet, o rugă, ascultare, un sfat, un gând bun (ajunge întotdeauna la cel căruia i-l transmiți).

Lorena Stoica - Povești de Crăciun

•           Garantat deținem o informație care poate schimba viața cuiva.
•           Putem dărui și folosind principiul: Îți dau un lucru dacă promiți că învârți roata și dai mai departe.
•           Încearcă să ajuți oamenii care se ajută singuri.
•           Este extraordinar de trist când n-ai cui să dăruiești.
•          Dăruim și pentru a avea în continuare parteneri, cu cine să împărtășim și să iubim - este o formă de dezvoltare durabilă.

Andreea Maier - Dăruirea începe cu tine

•           Ce semeni - aia culegi!
•           Ce suntem noi, asta dăruim în afară. Cum să dăruiești, dacă nu ai suficient pentru tine? Motivul pentru care nu poți oferi este faptul că nu ai. Haideți să umplem sacul nostru cu iubire!
•           Dacă vrei să dăruiești iubire, o simți în primul rând tu. Vrei să primești orice? Creează asta în interiorul tău și acel lucru va veni spre tine în mod natural.
•           A oferi înseamnă de fapt a primi.
•           Mulți oameni cunosc arta dăruirii dar nu o cunosc pe cea a primirii. Învață să primești! Un compliment, o vorbă bună, un sfat, iubire, o îmbrățișare etc.
•           Fii recunoscător în fiecare dimineață pentru lucrurile pe care le ai. Zâmbește-ți ție, dacă nu ai cui.

Sabin Mureșan - Semințe de fericire

•           Cui dăruiești de fapt? În primul rând îți dăruiești ție.
•           Întreabă-te care este darul tău cel mai de preț. Poate fi chiar prezența ta - uneori ajunge doar să fii lângă cineva.
•           Cum îți cultivi semințele de fericire? 10 minute în fiecare zi, timp de 6 luni, să ne propunem să dăruim orice, apoi dăruirea însămânțată devine o plantă, parte din obiceiurile noastre zilnice.
•           Există în interiorul nostru doi lupi aflați în permanentă luptă - câștigă lupul pe care îl hrănești. Așadar, fii mereu conștient pe care lup îl hrănești!

Maria Zamfirache - Miracolul dăruirii

•           Sentimentele sunt factorul de legătură cu universul.
•           Oferirea unui dar declanșează un lanț de bucurii.
•           Lauda este darul uman după care tânjim cu toții.
•           Este foarte important să ieșim din tăvălugul lui “trebuie” și să facem ceea ce ne place, ceea ce vrem, să ne dăruim tihnă.
•           Faceți ce vă place! 

Ionuț Breb - Viitorul viitoarelor generații

•           Disponibilitatea de a sacrifica pe termen scurt pentru binele pe termen lung a fost ilustrată de japonezi, care după război obișnuiau să stea la muncă peste program, în mod voluntar și fără a fi plătiți.
•           De asemenea, americanii își petrec 2 săptămâni de concediu cu familia, iar două fac voluntariat departe de casă, pe propria cheltuială.
•           Orice obicei sănătos poate fi implementat puțin câte puțin.
•          Responsabilitatea noastră nu este să le facem pe toate, ar trebui să ne propunem să facem măcar ceva - așa cum ne învață povestea rândunicii. Nu trebuie să ținem tot cerul, datoria noastră este să ținem cerul să nu cadă în dreptul nostru.

Mihaela Tatu

•           Dăruirea, conform DEX-ului, înseamnă abnegație, devotament, sacrificiu.
•          Să facem, ca rândunica, cercuri de bine, de frumos, de lumină în jurul nostru și vor veni și alții și vor face și ei în jurul lor.
•           Ai nevoie de prezență în tine.
•           Trebuie să îți pese.
•           Starea de dăruire vine dintr-un sentiment de iubire.
•           Schimbarea trebuie să înceapă cu noi și nu de mâine, ci de acum.

... vorbe pline de înţelepciune, la care vă îndemn pe toţi să meditaţi, mai ales în debutul unui nou an, când ne facem retrospective ale anului încheiat şi rezoluţii pentru anul abia început.

HAIDEŢI SĂ FACEM DIN 2014 UN AN AL DĂRUIRII ŞI AL IUBIRII FAŢĂ DE SEMENII NOŞTRI!

La final, vă las cu cele două pilde prezentate de Sabin Mureșan, respectiv de Ionuț Breb.

Legenda indienilor Cherokee:

Un bătrân își învață nepotul despre viață, spunându-i că în permanență în interiorul nostru se duce o luptă purtată între doi lupi. “Unul dintre lupi este rău – este mânie, invidie, durere, regret, agresivitate, lăcomie, violență, aroganță, autocompătimire, vinovăție, resentiment, inferioritate, minciună, mândrie falsă, superioritate și ego.

Celălalt lup este bun – este bucurie, pace, iubire, speranță, serenitate, umilință, bunătate, bunăvoință, empatie, generozitate, adevăr, compasiune, încredere.

Nepotul stă pe gânduri un minut, apoi își întreabă bunicul: “Care dintre lupi va câștiga?” 
Bătrânul răspunde simplu: “Cel pe care îl hrănești!”

Povestea micuţei rândunici (aşa cum am primit-o pe mail de la Ionuţ Breb):

Se spune că o frumoasă zi cu cer senin a fost tulburată de zborul disperat și căderea cu viteză înspre pământ a unei rândunici... A ajuns pe pământ din înaltul cerului și s-a întors pe spate, și-a ridicat picioarele în direcția cerului .... respirând din greu și fiind foarte panicată... Prin preajmă era și o vulpe care văzuse toată scena, aceasta s-a apropiat și nedumerită a întrebat rândunica: „Hei... hei! Ce faci? Ce ai pățit? Ești bine?” La care rândunica, într-un suflet, o întreabă pe vulpe: „Ce, tu nu știi? Nu știi, chiar nu știi?” Vulpea: „NU, NU ȘTIU, ce să știu? Ce ar trebui să știu?” Rândunica, la fel de panicată, stând pe spate cu ambele piciorușe ridicate, îi spune: „Nu ai auzit? Va cădea Cerul pe noi, Cerul va cădea peste noi pe pământ.” Vulpea începu să râdă de ea spunându-i: „Hahaha... Cerul să cadă? Să cadă cerul pe noi? Cu creierul tău de rândunică tu nu prea gândești, cum să cadă cerul?... ..... Și... chiar dacă ar cădea... chiar dacă ar cădea cerul pe noi... ai impresia că picioarele tale mici și slabe ridicate în sus îl vor ține să nu cadă? Tu știi cât e de mare cerul? Cum vei putea ține tu tot cerul să nu cadă?” La care rândunica i-a răspuns: „Ooo... eu știu că n-o să pot ține tot cerul, dar măcar în dreptul meu voi ține cerul să nu cadă! În dreptul meu, voi ține cerul să nu cadă!”